Roxana m-a trimis la Artur în separeu, pentru a mai putea bea și noi două beri.
  
- Să-i cer lui Artur, da tu știi cine-i Artur? 
- Știu. 
- Și știi cine a fost tatăl lui? 
- Știu. 
- Păi și cum mă poți trimite la el? 
- Atunci du-te la altcineva. 
- Am fost la toți. 
- Și degeaba ai fost, că nimeni nu ți-a dat nimic.  
- Sunt și ei lefteri. 
- Sunt pe dracu. Dacă sunt, cu ce-și plătesc berile astea? Ne duc cu cobza. 
- Hai să mergem acasă. 
- Eu nu vreau să merg acasă la ora asta, eu vreau să mai beau o bere. Poate o îndupleci pe tanti Nuți? Mai încearcă o dată. Sau o suni pe contabila voastră de la ziar? Ce dracu, oare îți cer imposibilul?
 
În urmă cu oră am golit ultimele sticle de bere, dar de dus nu voiam să ne ducem acasă, fără să mai bem o bere. O bere la doi. Ultima. M-am dus iar la tanti Nuți și am rugat-o spăsit să mă mai treacă în listă cu 
două beri. Ultimele. 
 
- O să te trec, după ce-ți stingi datoriile vechi, mi-a spus ea și mi-a întors spatele, iar mie nu mi-a mai rămas nimic altceva să fac decât s-o sun iar pe contabila noastră de la ziar, dar, nici de data asta, 
doamna Olga nu mi-a răspuns la telefon. 
 
M-am întors la Roxana cu coada între picioare, propunându-i iar să plecăm acasă, dar ea n-a vrut. Îi ardea buza să mai bea ceva. Adevărul e că și mie îmi ardea. După ce toată după-aiaza am golit sticlă după sticlă, cheltuindu-mi și ultimul sfanț din avansul pe care mi l-a dat doamna Olga, am ajuns în starea aia când viața își pierde orice farmec dacă nu mai bei o bere. Asta  m-a și făcut să-mi calc pe inimă și să merg la Artur în separeu, cu toate că, în alte condiții, nu aș fi mers pentru nimic în lume, el având un tată maior la KGB, care, pe vremuri, m-a interogat și pe mine. 
 
Înainte să intru în clădirea KGB-ului, de fiecare dată mă făceam pulbere și el nu putea scoate nimic de la mine și turba de furie. Se enerva atât de tare că începea să urle și să mă ciomăgească, până 
cădeam lat pe podea și doar atunci se oprea și mă scula de jos și mă expedia afară, cu un șut în fund, dezamăgit că i-am alunecat din nou printre degete. Între timp, tatăl lui a murit, iar Artur a devenit un prosper om de afaceri.  Artur stătea singur în separeu, cu o cafea în față, și  răsfoia niște hârtii. M-a ascultat și mi-a spus: 
 
- Bețiv ai fost, bețiv ai și rămas. Se vede că de boala asta n-ai să te lecuiești 
niciodată. 
- Îmi dai sau nu. 
- Doar dacă-i frumoasă tipa cu care vrei să spargi banii ăștia. 
- Nu cred că-i treaba ta asta. 
- Atunci cară-te dracului de aici. 
- E frumoasă. 
 -Nu cred până nu văd, mi-a spus el și a ieșit după mine pe terasă ca s-o vadă cu ochii lui pe Roxana. Pășea alături de mine, pe terasa aia gălăgioasă, învârtindu-și pe degetul mic cheia de la Lamborginiul lui roșu ca focul, parcat în fața barului. 
 
Roxana era răpitoare. A privit-o din cap până în picioare, iar ea l-a lăsat s-o privească. La urmă, mi-a dat trei sute de lei și s-a răsucit pe călcâie, întorcându-se în separeul său. 
 
- Dacă mai aveți nevoie, știți unde să mă căutați. 
 
Roxana era uluită de bunătatea lui și de puterea mea de convingere. Drept mulțumire, m-a pupat lacom pe buze. Berile pe care le-am băut după aia aveau un gust irezistibil, terminându-se mai repede decât ne-am fi așteptat. Cu fiecare sticlă pe care o deșertam, devenea tot mai bună și mai bună. Iar ultima- fără egal. De aceea, nu voiam să fie ultima și eu m-am întors la Artur.  Împreună cu care am revenit pe terasă și ne-a zis că ne mai dă lovele, oricâte poftim, dar cu o condiție. 
 
- Și care ar fi această condiție? 
 
S-a așezat pe un scaun din fața noastră, uitându-se de la unul la altul. 
 
- Vi-i dau dacă... 
- Dacă ce? 
- Dacă Roxana mă lasă să-i pun mâna pe fund. 
- Ce-ți mai trece și ție prin cap. Îți dai seama că eu nu o să-i permit asta pentru 
nimic în lume. 
- Atunci luați-vă gândul de la banii mei, ne-a spus el și s-a ridicat în picioare, gata să se care. 
- Stai puțin, nu l-a lăsat Roxana să plece, și cât ar dura? 
- Câteva secunde, nu mai mult. 
- Dacă doar câteva secunde, bolmoji ea. 
- Eu sunt împotrivă. Mai bine, să mergem acasă. 
- Dar eu nu vreau să merg acasă, eu mai vreau o bere. Ce să fac eu acasă la ora 
asta? 
- Să dormim. 
- Eu nu vreau să dorm, eu vreau să mai beau o bere, țipă Roxana, în timp ce 
Artur dispăru în pântecele barului. Roxana se isteriză și începu să plângă și să se 
bată cu capul de masă, se bătea din ce în ce mai tare. Temându-mă să nu-și 
spargă capul – masa aia era de lemn de stejar- am apucat-o de mijloc și am 
oprit-o.  
- Îl chemi? 
- Îl chem, desigur, i-am spus și am intrat în separeul lui și i-am tras un pumn în 
față, doborându-l grămadă la podea.  Am ieșit fără să-mi pese cum se simte. 
Doar din pragul ușii, l-am auzit cum bolmojea: 
- Bețivul dracului. Mi-a spus tata să nu mă leg cu bețivi ca tine și eu nu l-am 
crezut. Bețiv nenorocit ce ești. 
 
M-am întors și i-am mai tras un picior în față, după care am ieșit din separeul ăla, iar după aia și din bar. Am trecut pe lângă Roxana părăsind terasa plină ochi de oameni. Ea m-a privit, dar nu m-a văzut cum am ieșit în stradă. M-am pornit pe jos acasă. La ora aia nu mai circula niciun autobuz, iar dacă și-ar fi circulat, nu aveam eu bani ca să-mi cumpăr un bilet. Știam că, începând din seara aia, n-
o s-o mai caut niciodată pe Roxana.