Alegerile generale din Franța au arătat că Emmanuel Macron a avut dreptate și a reușit să blocheze ascensiunea la putere a extremei drepte, Rassemblement National(RN), care ar fi cresut la majoritate absolută dacă alegerile erau amânate sau dacă se țineau la termen. Macron și-a salvat, astfel, mandatul, dar jucând la risc mare. Un risc care nu s-a încheiat cu alegerile de duminică, 7 iulie, ci continuă prin pariul pus pe capacitatea Franței de a face compromisuri, de a face politică și de a realiza, în final, o Mare Coaliție între forțele non-extremiste de stânga și de dreapta, o Mare Coaliție stânga-dreapta. Perioada cea mai complicată a pariului președintelui Franței abia începe, și urmează să culmineze, dacă va avea o majoritate solidă și un guvern, cu identificarea unei personalități unificatoare care să-i succeadă la președinție.

Rezultate nesperate pentru criticii extremelor

Rezultatele alegerilor generale din Franța sunt deja cunoscute: Noul Front Popular, o alianță electorală de stânga, de la comuniști, socialiști, anarhiști anti-sistem(La France Insoumise) și ecologiști a obținut primul loc, cu 182 locuri în Parlamentul de 577 locuri, partidul președintelui și aliații săi în coaliția Împreună au obținut al doilea loc cu 168 de locuri în Parlament iar partidul familiei le Pen, de extremă dreapta – Rassemblement National - a ajuns abia pe locul trei, cu 143 de locuri în Parlament. Republicanii de dreapta care nu s-au aliat cu Macron și au preferat idila cu extrema dreaptă au primit 60 de locuri în Parlament.

De notat faptul că partidul lui Macron și aliații săi direcți a ajuns pe locul doi, cu un număr nesperat de voturi – fusese cotat înainte de scrutin cu 50-70 de fotolii în Parlament. În plus, atât rezultatele primilor doi clasați, NFP și Alianța Împreună – Ensemble, ca și rezultatul Republicanilor au fost favorizate de crearea Frontului republican anti-extremă dreaptă și retragerea din cursă a câteva sute de candidați de pe poziția a treia, pentru a submina alegerea în trilaterale a reprezentantului RN. De fapt, strategia pentru turul doi a favorizat toate partidele altele decât extrema dreaptă, reducând confruntările în trei de la peste 300 la sub 90(aici ar câștiga nu cine deține majoritatea absolută ci cel care obține cele mai multe voturi).

Rezultatul a creat o situație inedită în Parlamentul Francez unde în premieră nu avem un partid sau o alianță cu majoritate absolută sau aproape de o asemenea situație ci trei forțe politice cu reprezentare substanțială, de circa 25% din Parlament, și alte grupuri politice împărțite în nenumărate direcții, cu o dreaptă a Republicanilor încă reprezentantivă cu circa 10-12% din fotolii în Parlament. Pentru un stat neobișnuit cu compromisurile și politicile de coaliție post-electorale, Franța rămâne o curiozitate: la nivelul Uniunii Europene este singurul stat(alături de Ungaria!) care nu a avut guvern de coaliție în timp ce la nivel european se mai adaugă Albania, Ucraina și Republica Moldova acestei liste. O curiozitate care împinge de acum partidele spre negocieri, compromisuri, politică de coaliție și abordare responsabilă. Macron a împins Franța să facă și politică de partid, de coaliție, de alianță, nu numai politici susținute de majorități.

Un stat fără politică de compromis post-electorală și fără majorități de coaliție

Problemele intervin plecând de la Constituția Franței și de la modul de a funcționa, în consecință, a partidelor politice. Astfel, potrivit celei de-a Cincea Republici, Constituția prevede că Președintele, parte constitutivă a Executivului responsabil de politică externă, securitate și apărare, este cel care desemnează primul ministru de obicei din partea partidului sau formațiunii sau alianței care a câștigat alegerile. Formula prezumă faptul că politica franceză are loc înainte de candidaturi și alegeri și că alianțele se regăsesc în programe și coaliții electorale care sunt votate de așa natură încât să obțină una dintre ele majoritatea absolută sau pe aproape – a fost un scandal monstru cu La Republique en Marche a președintelui care a fost aproape de majoritatea absolută și a format ultimul guvern Attal(probabil motivul alegerilor anticipate ca urmare a rezultatului europarlamentarelor, care reclamau o reangajare cu sprijin politic).

Pe această bază, iată că noua formulă politică nu a consacrat nici un partid sau alianță. Stânga a câștigat relativ dar infinit mai puțin, circa jumătate, față de majoritatea necesară, de 289 de deputați și asta din 4 partide care sunt profund nemiscibile în politici și în caractere și personalități ale liderilor. Mai mult, extrema anarhistă a lui Jean-Luc Melenchon este chiar mai urâtă decât Partidul Comunist a lui Fabien Roussel. Radicalismul vocal și insolent al lui Melenchon îl face inacceptabil coaliției stânga-dreapta cea mai probabilă acum, de unde instabilitatea formațiunii de stânga reunită. Deja discuția despre propunerea unui candidat de prim ministru între cele 4 formațiuni politice s-a lovit de dorința socialiștilor de a participa la Marea Coaliție și de intransigența lui Melenchon de a aplica pe deplin programul său și de a guverna fără majoritate.

Lipsa majorității obligă astăzi clasa politică franceză să negocieze formula majoritară pe baza reprezentării în Adunarea Națională, Parlamentul Franței. Acesta se reunește la 11 iulie pentru validare și pe 18 pentru costituire și alegerea organelor sale de conducere. Dar negocierile au început deja. Iar aici soluția nu poate fi decât o Mare Coaliție, și cum Frontul Republican împotriva Extremei drepte Rassemblement National a funcționat, se degajează natural nouă formulă centru-stânga, probabil și cu un aport de dreapta al Republicanilor. Dar întreprinderea se anunță complicată și nu fără turbulențe din cauza absenței precedentului și a diferențelor majore de program a celor implicați, care vor trebui să facă politică, să facă și compromisuri, să găsească, matur, varianta majorității în viitorul program de guvernare și să susțină viitorul guvern. Este cea de a doua încercare a lui Macron, după limitarea accesului extremei drepte la putere.

Jocul lui Macron spre majoritate și Marea Coaliție

Din păcate, nu este și ultima. Nu întâmplător Emmanuel Macron a dorit să păstreze guvernul Attal în funcție interimar până la constituirea majorității și a noului guvern deoarece este cunoscut faptul că urmează summitul NATO omagial, la 75 de ani ai Alianței, unde ministrul de Externe, cel al Apărării, șeful Statului Major îl vor însoți pe Președinte. Apoi urmează Olimpiada. În plus, Macron, responsabil de politica externă, nu-și dorește un vid guvernamental care să-i șubrezească poziția, oricum afectată de ultimele rezultate. Mai mult, cum el desemnează premierul, el este cel care face jocurile în perioada următoare.

Mai întâi, e posibil să desemneze candidatul Noului Front Popular – dacă va fi unul achiesat de cele 4 formațiuni - special pentru a valida absența majorității, având în vedere încăpățânarea lui Melenchon. Apoi abia va constata că nici una din formațiunile majore, cele trei, nu pot constitui un Guvern. Cum Constituția franceză îi interzice noi alegeri în primul an, soluția care se va impune este una de Mare Coaliție fără extreme, fie Guvern de Uniune Națională, Fie Mare Coaliție Stânga-Dreapta, fie un guvern tehnocrat cu această susținere parlamentară, cea mai improbabilă dintre opțiuni – acesta ar fi pasul doi. De unde nevoia decantării separării Noului Front Popular – Pasul Trei - prin aruncarea peste bord cel puțin a lui Melenchon, dar și a parlamentarilor care nu vor dori să facă parte din majoritate.

Cooptarea Republicanilor pare naturală atât pentru echilibrul stânga-dreapta a viitoarelor politici de compromis – menținerea legii pensiilor și a pensionării la 64 de ani, necesară finanțelor dar contestată de stânga – cât și pentru o majoritate suficient de puternică. În aceste condiții, Macron își realizează pe deplin planul: în noua majoritate, partidul său, Alianța Ensemble – Împeună este cea care va domina ca număr de voturi și va fi pricipala forță politică, ceea ce-i redă postura de vioară întâi Președintelui Franței și premierului interimar Garbiel Attal, pupilul lui Macron. Dacă și acest al patrulea pas îi iese, Macron poate fi aplaudat pentru politica și manevrele sale de geniu, așa cum trebuie acuzat pentru jocul la risc maxim, dacă vreunul dintre acești pași nu îi iese.

Desigur, dacă va avea o președinție liniștită până în 2027, când i se termină mandatul, Emmanuel Macron mai are o sarcină, pentru succesiunea sa, pentru moștenirea pe care o lasă: să găsească un candidat prezidențial puternic și unificator, capabil să reunească voturile blocului republican și Marii Coaliții Stânga-Dreapta care să fie în stare să îl bată pe liderul nou încoronat al extremei drepte, Jordan Bardella, pupilul lui Marine Le Pen.

Desigur dacă are o Mare Coaliție și un guvern stabil, Emmanuel Macron are timp, dar întreprinderea e mult mai serioasă și reclamă, în paralel cu compromisul și politicile nuanțate pe care le va profesa noul guvern, și o îmbrățișare a unora din preocupările reale ale populației – migrație, infracționalitate, ordine, revalorizarea muncii, curățenia comunităților – care au împins-o să voteze extrema dreaptă. Fără o reevaluare și echilibrare a propriilor abordări, perspectiva sosirii extremei drepte la Elisee și Matinion dobândește o probabilitate tot mai mare. Și nici olimpismul său histrionic și proverbial nu ar strica să mai fie moderat de către președintele la final de al doilea mandat.