După ce s-a luminat de ziuă, Oxana s-a furișat la geam, privirile-i scurgându-i-se în curte, pe căminele vecine, spre pădure și spre orașul de după cimitir. Nu se mai vedeau nicăieri flăcările exploziilor, o liniște ca după furtună izbind-o în urechi. Cu atât mai straniu i s-a părut lipsa lui Alexandru, plecat în oraș, ca să găsească bani pentru ei amândoi, pentru a fugi din Tbilisi, așa cum au fugit mai toți colegii și prietenii lor. De când a plecat Alexandru în orașul de dincolo de morminte, nu a trecut o zi sau două, ci o săptămână întreagă, vreme în care ea l-a așteptat cu sufletul la gură, până noaptea târziu, cu geamantanele făcute, dormind în hainele de drum.

La stânga ardea un camion și ea și-a răsucit capul în direcția aia și a amețit. De când a plecat Alexandru în oraș, nu a mai mâncat nimic. I s-a învârtit capul și s-a prăbușit în mijlocul camerei. După ce și-a deschis ochii, târâș-grăpiș a ieșit în coridor, deschizând una după alta toate ușile pe lângă care trecea. Pe o masă a văzut o tigaie, iar pe podea a zărit înșirat cadavrul unui băiat, secerat de un glonț. Îl cunoștea. Era Ramaz, un fost coleg de-al lor de grupă. Și-a astupat nasul cu mâinile și a călcat peste trupul umflat al acestuia. Amețea. Ca să nu cadă alături de el, s-a așezat pe unicul scaun din fața mesei. Pe masă lucea un pistol negru. Nu știa că Ramaz avea pistol, dar mai cu seamă nu știa că nici el nu plecase din cămin, cine știe de ce.

Cât a trăit, Ramaz i-a tras clopotele, dar ea l-a respins, pentru a-i rămâne fidelă lui Alexandru, pe care-l iubea la nebunie. S-a uitat în tigaie. Pârjoală lângă pârjoală acopereau fundul acesteia. Și-a dat seama că Ramaz a murit flămând. Cu spatele întors spre cel ucis prin fereastra spartă, a apucat o pârjoală cu mâna și a băgat-o fulgerător în gură, de parcă se temea să n-o vadă mortul, și el poet, la fel ca și Alexandru. Nu a lăsat nicio pârjoală pe fundul tigăii. Le-a mâncat pe toate, deși erau reci și tari ca piatra și răspândeau un miros rânced. Nu se temea că o să-i fie rău. Fundul tigăii l-a lins cu limba. Era atât de curată că nici nu mai trebuia s-o spele la chiuvetă, dar ea totuși a spălat-o. Nu a conștientizat ce face. Toate lucrurile astea le-a făcut mecanic. Mașinal, a luat tigaia în mână și a mers cu ea la chiuvetă, deschizând automat robinetul și băgând-o sub jetul fierbinte. Era război, dar ei mai aveau apă fierbinte. Când și-a dat seama ce face, s-a oprit preț de câteva clipe privind îngrozită spre tigaia mortului. La ce bun s-o spele mai departe? La ce bun în general s-o mai spele? Dar ea totuși a terminat-o de curățat, lăsând-o lună pe masă. Nu mai amețea.

Răsucindu-se pe călcâie, a sărit peste cel care cândva i-a făcut nenumărate avansuri, în timp ce Alexandru se afla, de exemplu,  la baie sau după țigări, dar ea i-a dat mereu peste mână și l-a ținut la distanță. Nu i-a permis nici măcar s-o pupe pe obraz sau s-o strângă în brațe, atât de tare ținea la Alexandru, pe care l-a iubit la nebunie și pe care încă-l mai iubește la nebunie, indiferent dacă mai e în viață sau nu. Lui Alexandru nu i-a spus nimic, căci se temea că acesta n-o s-o creadă, a fost destul că l-a ținut ea la distanță, fără a-i da nici măcar o singură speranță. L-a privit pe mort cu milă și a închis ușa după ea. Se gândea la Alexandru, care a plecat în urmă cu o săptămână în oraș ca să facă rost de bani pentru ca ei să poată fugi din oraș. Gândul la el a făcut-o să iasă din cămin și să străbată curtea plină de gropi și de mașini arse. Nu, nu putea să creadă că Alexandru ar fi putut să fugă singur dintr-un oraș în care se duceau lupte sângeroase, lăsând-o pradă soldaților și morții, pentru că și el o iubea la nebunie, o iubea mai mult decât propria sa viață. Nu credea că ar fi putut s-o abandoneze pentru a-și salva pielea. Numai nu asta. Asta nu era în firea lui Alexandru, și-a spus Oxana, amintindu-și cum a cărat-o prin tot orașul, în brațe, la spitalul de urgență, într-o noapte când și-a rupt piciorul și salvarea nu mai venea. Un asemenea om nu avea cum s-o abandoneze.

Mergea în zig-zag printre cadavrele din curtea căminului, oprindu-se deasupra lor pentru a le studia îngrijorată. Nu, Alexandru nu era printre ele. Ceea ce putea să însemne doar un singur lucru că acesta a fost ucis undeva în centrul orașului. Ar fi mers să-l caute și acolo, dacă nu ar fi împins-o înapoi răpăiturile mitralierilor și exploziile proiectilelor, care au reizbucnit cu o violență și mai mare peste tot în oraș și care se apropiau și de căminul ei ridicat la marginea cimitirului. În mijlocul acelor explozii asurzitoare, cu o eșarfă legată la ochi, cu dopuri de vată în urechi și cu fața întoarsă la perete, ea îl jelea pe Alexandru, pe care nu l-a mai văzut de o săptămână întreagă.