Marți am cerut să fiu transferat la o altă filială, iar miercuri le-am anunțat că plec de la Ștefan cel Mare, și ea m-a ajuns din urmă în prag, îmbrățișându-mă strâns și pupându-mă lung pe obraz, parcă spunându-mi că și ea simte pentru mine exact ceea ce simțeam și eu pentru ea, iar dacă nu aș fi plecat eu, ar fi plecat numaidecât ea.

Până să plec însă, mă stârneam numai auzindu-i vocea. Ea revenea  de la magazin cu o pungă cu roșii și eu o vedeam traversând holul și îmi pierdeam mințile. Dacă nu aș fi plecat în miercurea aia, cred că sfârșitul acelei săptămânii m-ar fi găsit la casa de nebuni.

O lună mai târziu, conducerea noastră a organizat o consfătuire despre viitorul bibliotecii la Alba-Iulia, la care a venit și ea, îmbrăcată într-o rochie albastră, atât de scurtă, că toți bărbații din încăperea aia și-au întors capetele după ea. S-a așezat în fața mea picior peste picior. Am simțit cum îmi fuge scaunul de sub fund și m-am apucat de cantul mesei ca să nu cad. Brusc, aerul din încăpere deveni fierbinte, zăpușitor, irespirabil și eu mi-am înfipt unghiile în palmă, pentru a-mi regăsi respirația și pulsul. De la un moment dat încolo, am început s-o văd ca prin ceață și gura mi se umplu de apă. Îmi venea să întrerup ședința aia, să alerg la ea și s-o iau în brațe, acoperind-o cu sărutări în văzul tuturor din cap până în picioare, ca într-o poezie de Mircea Cărtărescu. În loc de asta însă, am părăsit în fugă sala aia de la etajul doi, plină ochi cu bibliotecare și bibliotecari, interesați de viitorul bibliotecii, cu geanta acoperindu-mi coapsele, ca nimeni să nu se prindă că aia mi se sculase, de parcă aș fi văzut un film porno. Am umblat printr-o pădure din preajmă până consfătuirea aia despre viitorul bibliotecii s-a terminat și ea a plecat. Între timp, mi-a trecut și cumplita excitare, acum arătând ca un bebeluș abia născut. Am revenit la bibliotecă, pentru a încuia ușa de la intrare, și a-mi lua acasă câteva cărți pentru a le citi. Nu am mai văzut-o și credeam că m-am eliberat de patima aia nimicitoare. Dar m-am înșelat. Seara, după ce am stins lumina și m-am băgat sub plapumă, ea a revenit cu o putere înzecită sub pleoapele mele înroșite de nesomn. Nevastă-mea sforăia ușor alături, iar eu nu puteam să adorm. Îmi apăruse în fața ochilor, așa cum am văzut-o în ziua aia, la Alba-Iulia, stând picior peste picior în fața mea, cu coapsele ei pârjolitoare la vedere. Coapsele ei pastelate, lipite una de alta,  îmi învăluiau mintea cu flăcări și fum. Ceea ce am încercat să nu văd la ședința de azi, acum îmi erupse ca o bombă atomică în minte: decolteul ei tulburător. În urechi îmi țiuia clinchetul sânilor ei, când se atingeau între ei, atunci când ea își îndrepta rochia sau își întindea mâna după paharul cu apă de pe masă, dar eu știam că ăsta era doar un pretext ca eu să-i văd țâțele ei tulburătoare. Albe ca niște nori pe un cer de vară, nu-mi mai ieșeau din cap, orice aș fi făcut, pe orice parte m-aș fi întors, le vedeam doar pe ele în fața ochilor. Nu știu ce urmărea de vreme ce știa prea bine că nu e posibilă niciun fel de apropiere între noi. Nu și-o dorea nici ea și nu mi-o doream nici eu și atunci la ce bun acest spectacol năucitor al corporalității ei dezvăluite și al simțurilor mele răscolite și ațâțate cu asupra de măsură? Dar ea asta o făcea încă din ziua în care mi-a înmânat cererea de angajare la bibliotecă. Încerca să mă scoată din minți, nu altceva, prin felul cum rostea cuvintele și cum umbla prin fața mea sau în jurul meu, unduindu-și șoldurile arcuite. În preajma ei, parcă aș fi avut inima în pantofi. Mă întreba cu o voce atât de lascivă, de joasă și de provocatoare ce cărți noi am achiziționat luna asta, încât eu mă pierdeam cu firea și începeam să mă bâlbâi. Felul cum rostea aceste cuvinte contrasta flagrant cu sensul lor. Le pronunța ca și cum m-ar fi îmbrățișat sau m-ar fi pupat pe gură. Mă ațâța și pleca. Înainte să închidă ușa, ochii ei îmi spuneau că știu ce impact are corpul ei șerpuitor și torid asupra bietei mele minți și asupra sărmanului meu trup. După ce închidea tandru ușa după ea, nu mă puteam gândi decât la ea, dorința mea cea mai mare fiind aia de-a o ajunge din urmă și de a o întoarce din drum, pentru a-i auzi din nou vocea ei mistuitoare și de-a trăi iar și iar acea desfătare pe care n-o mai trăisem în preajma nimănui. Alături de ea, simțurile mele o luau razna și eu evadam din bibliotecă, fără să plec de acolo, în niște trăiri atât de intense și plenare, care nu aveau nicio legătură cu ceea ce făceam în acele clipe. Era destul ca ea să treacă prin sala în care avea loc lansarea unei cărți de poezie ca eu să nu mai fiu atent la nimic. În prezența ei, puteam să recit până și cele mai plate poezii cu o emoție pe care nu le-o datoram lor, ci doar ei și numai ei, iar ea știa asta.

Soțul ei o aducea cu mașina la bibliotecă în fiecare dimineața, iar seara o ducea acasă. Apărea exact când trebuia să închidem. Ieșea din caroseria mașinii sale luxoase când ieșeam și noi din bibliotecă și ea alerga la el, sărind câte două sau trei trepte, aruncându-i-se în brațe și pupându-l lacom pe gură în fața noastră, care luam orașul la pas sau troleibuzul. De regulă, eu încuiam biblioteca și ea când îl pupa se uita la mine, iar eu îmi aplecam în pământ, obrajii cuprinși de flăcări. Soțul ei se topea de fericire în brațele ei. Îi deschidea tot numai un zâmbet portiera și o închidea după ea. Uneori, stăteam peste program câte o oră sau două și el o aștepta răbdător în mașina lui. Putea s-o aștepte oricât, niciodată enervat sau supărat că întârzie atâta. Tot timpul fericit s-o reîntâlnească și s-o strângă la piept.

De mai multe ori, celelalte bibliotecare se ducea mai repede acasă și noi rămâneam singuri în bibliotecă, doar eu și ea, cu o oră sau două înainte de-a închide. Cabinetul meu se putea încuia și draperiile de la fereastră puteau fi trase. Cheia se afla în lacăt, ea intra, închidea ușa după ea și o apuca cu degetele sugerându-mi să fac ceea ce ea nu făcea: să ne încuiem înăuntru.

În ultimul timp, ca și cum s-ar fi înțeles între ele, fetele plecau tot mai des primele, lăsându-ne singuri și părea că lucrul ăla pe care și-l doreau corpurile noastre suferinde nu avea cum să nu se întâmple. Inevitabilul devenea tot mai probabil cu fiecare zi care trecea. Îmi spuneau asta ochii ei, deși gura ei tăcea. Intra, se așeza cu fundul pe biroul meu și nu-mi spunea nimic, doar mă privea. Mă privea drept în ochi. Mă privea lung. Cu o privire lascivă, senzuală, impudică, amețitoare, senzuală, obscenă, dogoritoare. Mă privea cu nesaț în ochi, cu niște priviri pofticioase, lacome, nesătule, minute în șir și apoi pleca, iar eu rămâneam pironit în scaun, înghițind în sec, cu ochii holbați în tavan.

Dimineața, găseam pe ecranul computerului meu poze de-ale ei în costum de baie, și eu toată ziua nu făceam nimic altceva decât să mă uit la ele. Plecam de la clubul criticilor sau al dramaturgilor sau de la lansări de carte pentru a mă uita la ele. În ele era pur și simplu irezistibilă și devastatoare. Le priveam cu răsuflarea tăiată, amânând la nesfârșit să mă întorc în sala unde aveau loc dezbaterile alea literare sau filosofice. Le priveam salivând, dar nu le-am păstrat în computer. Le-am șters înainte să plec din bibliotecă. Le-am șters din computer, dar le-am păstrat în mintea mea. În fiecare zi îmi punea noi și noi poze, venind în bibliotecă mai devreme, parcă special pentru asta. Atracția pe care o simțeam pentru ea era aproape că apocaliptică. În fiecare dimineață mergeam cu gândul ca în acea zi o s-o chem în cabinetul meu și o să încui ușa și o să trag draperiile la fereastră. Gândul ăsta îmi înrobea mintea. Nu mă gândeam decât la asta. Simțeam că nu mai sunt capabil să-i mai rezist acestei pofte care parcă nu venea din mine, ci din aer, din parc, din lacul din apropiere, din norii care pluteau deasupra bibliotecii, din frunzele care-mi băteau în fereastră sau din florile care înfloreau pe răzorul din fața bibliotecii. O aduceau pe aripile lor porumbeii care se loveau cu putere în fereastra cabinetului meu.

Soacra mea se îmbolnăvi exact în clipa când patima mea pentru ea atinse apogeul, în fiecare zi întorcându-mă acasă cu niște dureri îngrozitoare de coaie.

Soacră-mea căzu la pat. Venind de la bibliotecă, o vegheam până dimineața, alături de soția mea. Ne rânduiam. Două ore dormea ea și eu o vegheam, apoi două ore o veghea ea și eu dormeam. Seara, când mă întorceam de la bibliotecă, o găseam pe nevastă-mea atât de neajutorată, mai neajutorată chiar și decât mama ei. Când a murit soacră-mea, pentru nevastă-mea a venit sfârșitul lumii. Soacră-mea a murit în ziua în care a început războiul.

În ziua în care a murit soacră-mea, mi-am dat demisia de la Alba-Iulia și am mers să lucrez profesor la un colegiu de turism din Stăuceni. Am ținut foarte mult la soacră-mea și am suferit îngrozitor când a murit. Suferința asta mi-a dislocat din minte patima mea pentru fata aia din bibliotecă.

După moartea soacrei mele, nu am mai văzut-o niciodată.