Nu mă cunoaşteţi? Chiar nimeni nu mă ştie? Nu mă miră. Adevărat e că nici eu nu vă cunosc. Cine sînt şi ce caut aici? Imediat am să vă spun. Îndată am să vă spun totul. Dar vreau să vă rog şi eu ceva.  Doar un singur lucru. Nu vă grăbiţi să părăsiţi birtul şi nu  vă uitaţi speriaţi în jur. Şi nu vă siliţi să anunţaţi armata. Nu vă pripiţi s-o chemaţi, oricum veţi avea timp s-o faceţi.  Vă uitaţi cu teamă la geamantanul pe care-l ţin în mînă.  Oare credeţi că am vreun pistol înăuntru? Vi se pare că-l voi scoate şi am să-l îndrept spre dumneavoastră? Şi am să trag?  Am să vă dezamăgesc.

Nu am nici un fel de pistol în geamantan şi nici o sabie sau nu ştiu ce cuţit. Am să-mi aşez geamantanul la picioare. Apropiaţi-vă ca să vă convingeţi cu ochii dumneavoastră. Dar, vă rog, nu ţipaţi, nu vă aruncaţi asupra mea şi nu vă precipitaţi în halul ăsta! Liniştiţi-vă. Nu închideţi ochii pentru că nu voi scoate nimic suspect din geamantan. Dar absolut nimic. Vă rog, păstraţi-vă sîngele rece. Vă rog, fiţi calmi.

Aşadar, acum voi deschide geamantanul. Vedeţi vreun pistol înăuntru?

Am doar un covoraş roşu, o pălărie neagră şi o perucă un pic roasă de molii.

Mai aveţi motive să vă îngrijoraţi? Mi-am întins covoraşul meu roşu la picioare. Mi-am pus peruca şi pălăria în cap. Mai sînteţi alertaţi acum? Mai sînteţi tulburaţi? Mai sînteţi neliniştiţi? Mai seamăn eu acum a tîlhar?

Sigur că nu sînt eu primul care merge cu un geamantan în mînă. Sigur că mai sînt oameni care umblă cu geamantanele după ei. Bineînţeles. Am vazut şi eu citeva spectacole în care intra în circiumă un tip cu un geamantan masiv după el. Ultimul, pare-mi-se, era un spectacol spaniol. Dar oare ce acest lucru nu-mi permite să car şi eu un geamantan după mine? Ştiu că şi altii v-au mai întrebat ceea ce v-am întrebat eu? Am văzut şi eu cîteva spectacole de acest tip unde actorii apăreau în faţa dumneavoastră şi va întrebau: Oare credeţi că am vreun pistol înăuntru?  Vi se pare că-l voi scoate şi am să-l îndrept spre dumneavoastră? Şi am să trag? Mi se păreau atît de falşi. Acum însă şi eu sînt nevoit să vă pun aceleaşi întrebări. Ştiu că-i repet pe altii, fiind şi eu la fel de fals, dar pur şi simplu, crede-ţi-mă, nu am încotro.

Vreau să vă spun cu mîna pe inimă, nu am intrat în această crîşmă cu gîndul să vă jefuiesc şi nici nu mi-am pus în gînd să vă înjosesc nu ştiu de ce.

Sînt un pic cam caraghios, nu-i aşa? Peruca şi pălăria mea vă aduc aminte de ceva? Dar că m-am îmbrăcat într-un sacou întors pe dos vă aminteşte de ceva? Bineînţeles că rîdeţi şi cădeţi pe gînduri. Ei, cu cine seamăn acum?  Chiar nu vă amintiţi?  Chiar nu mă recunoaşteţi? De ce atunci vă hliziţi şi chicotiţi ca tîmpiţii? Chiar nu vă amintiţi de mine şi de nişte timpuri care au apus? Acum însă vă încruntaţi din nou.  Vreţi să spuneţi totuşi că sînt pe cale să fac nu ştiu ce nelegiuire, nu-i aşa, întrebîndu-vă dacă moaca mea vă pare cunoscută? Vreţi să spuneţi că a vorbi despre trecut e o crimă, iar eu am îndrăznit să vă vorbesc despre trecut, pe care cu toţii încercăm să-l uităm cu disperare? Atunci daţi-i drumul şi spuneţi-o cu voce tare. Oricum, cine vrea să se ducă, să plece, eu nu am să-l opresc şi nu am să-l ţin cu forţa aici. Sau, şi mai bine, mă car eu. Numai nu vă uitaţi chiorîş la mine şi nu informaţi armata. Îndată am să plec pentru că văd că nimeni nu vrea să mă asculte. Cui îi mai pasă astăzi de evocarea nu ştiu cărui trecut? Cui i se mai rupe astăzi de mine? Doar să-mi iau geamantanul şi mă car. Aşadar, la revedere. Ba nu, totuşi am să mai rămîn un pic. Pentru că am vorbit despre trecut aş putea sta la zdup. Ştiu foarte bine asta, dar treaba asta mă lasă indiferent. Dar şi dumneavoastră aţi putea ajunge tot acolo pentru că mă ascultaţi cum încerc să scot din uitare nişte vremuri apuse demult. Vreau să vă spun ceva. La ureche. Aşa ca să nu ne audă nimeni. Pe mine mă cheamă John. Da, eu sînt John. Anume John. Tipul ăla care...cred că ştiţi despre cine vorbesc. Sînt măscărici, mai bine zis am fost. Acum aţi priceput? Acum m-aţi recunoscut? Oare nu ne-a auzit nimeni?  Vorbesc în şoaptă pentru că nu sînt un tip tare, pentru că nu sînt un individ curajos, ci sînt cam fricos din fire, sînt chiar mai laş decît mulţi dintre dumneavoastră care acum staţi la mesele din fund şi beţi bere şi mîncaţi mici. De altfel, poftă bună! Nu am nici un chef să ajung la ţuhaus mai ales că de acolo vin...deja de cîţiva ani buni vin... de acolo.  Eu sînt John. Cred că v-am mai spus asta o dată, dar nu v-am întrebat dacă aţi auzit de mine.  Numele meu vă este cunoscut?  Nu?  Nu mă miră.  Nu vreau să insinuez nimic, dar bănuiam că mă veţi uita foarte repede. Totul pică atît de iute în uitare.  Din păcate.  Nu, nu vă imput nimic.  Nu am nici un drept să vă reproşez ceva în aceste vremuri grele. Să vă spun sincer, chiar în aceste clipe îmi ţîţîie fundul de frică numai la gîndul că s-ar putea deschide uşa şi m-ar putea prinde vorbindu-vă despre trecut. Despre trecutul meu. Despre mine. Tresar la orice zgomot. Nici măcar nu îndrăznesc să mă uit spre uşă... pentru că... mi-e groază.

Mai bine mă terminau şi pe mine odată cu Carol. Vă spun foarte sincer, era mai bine. Dar atunci cînd Carol a fost mînat în piaţa din centrul oraşului, pe mine nu au vrut să mă ia, deşi le-am spus, tîrîţi-mă şi pe mine, ridicaţi un ştreang sau aduceţi nişte butuci şi pentru mine, plătesc eu pentru asta, dar dînşii mi-au rîs în faţă şi mi-au spus să n-o fac pe nebunul. Dar eu nu o făceam pe nebunul, ci chiar aşa gîndeam. Eu am ţinutla Carolfoarte mult. Eu ţin la cei cărora le stîrneam hohote de rîs. Dar ei nu au vrut să mă creadă. Ei nu pot să înţeleagă că te poţi ataşa foarte  tare de oamenii pe care-i distrezi o vreme îndelungată.

Aşa am rămas în viaţă în timp ce Carol era huiduit de mulţimea care l-a înconjurat, ca un cleşte, din toate părţile. Motivele care i-au întărîtat îmi sînt şi pînă acum neclare. Unii pur şi simplu îl scuipau cînd trecea pe alături, alţii se repezeau să-i ardă un picior în burtă, ceilalţi îl fluierau sau îl înjurau ca la uşa cortului. Puhoiul de oameni a umplut piaţa de parcă s-ar fi revărsat Tamisa. Unii au venit din obişnuinţă pentru că se ivesc de fiecare dată atunci cînd sînt asemenea manifestări. Unii s-au înfăţişat ca la o sărbătoare, tot aşa cum merg duminica la biserică sau cum se duc la nunta fiicei sau fiului lor. Alţii s-au înţolit în cele mai bune haine pe care le-au ca să vadă lumea ce tari sînt şi ca să se spargă în figuri. Unii s-au furişat ca să găsească pe cine să mai bîrfească. Unii au apărut ca să aibă ce povesti după aia rudelor sau vecinilor. Unii au tăbărît pentru că nu au văzut niciodată în viaţă cum este decapitat un rege. Unii s-au infiltrat aici ca să vadă cine şi ce-a zis şi după aia să toarne unde trebuie. Unii s-au fofilat ca să agaţe vreo fetişcană mai credulă. Unii s-au strecurat aici ca să vadă de la cine ar mai putea împrumuta nişte bani. Unii s-au amestecat în mulţime ca să-i jefuiască pe tipii neatenţi care umblă cu capul în nori. Unii au picat încoace împleticindu-se, fără a şti prea bine unde au nimerit. Unii au păşit în piaţă nevrînd, împinşi înainte de stăpînii la care lucrează. Mulţi însă şi-au mişcat picioarele de bună-voie crezînd cu toată sinceritatea că o duc prost anume din cauza lui Carol. Unii însă s-au îndreptat încoace agale, din neavînd ce face şi pentru a-şi mai omorî timpul. Căci, ce poţi face la sfîrşitul săptămînii cu atîta timp liber în faţă?

Cînd securea a atins capul lui Carol şi jetul de sînge a început să erupă ca un havuz, credeţi-mă, ţîşnea ca o fîntînă arteziană şi stropii înroşeau aerul de duminică sau, poate, eu începusem să văd lumea în roşu, căci vedeam roşu în faţa ochilor, clădirile îmi păreau năclăite de sînge, străzile îmi păreau a fi înecate în sînge, podurile care se arcuiau peste Tamisa îmi păreau că cedează de la atîta sînge. Vedeam sîngele picurînd din streşinile caselor. Zăpada care cădea de sus era în două cu sînge.  Era un sînge murdar care inundase străzile, casele, copacii, mîinile şi feţele oamenilor. Pînă şi norii care acoperiseră oraşul îmi păreau îmbibaţi de sînge. Dar, poate, eu aveam halucinaţii. Dar, poate, ceea ce vedeam se întîmpla aievea.

Nu aşa însă gîndeau şi cei care se călcau în picioare. Toţi voiau să ajungă mai în faţă şi pentru asta se îmbrînceau, îşi rupeau hainele sau îşi trăgeau pumni în plină figură. Era un adevărat tămbălău. Apoi, brusc, s-a lăsat o linişte generală şi pe urmă, tot pe neaşteptate, lumea a început să bată din palme şi din picioare şi să urle de bucurie. Era o euforie generală care cuprinsese toată Londra, întinzîndu-se pînă şi în mahalale în care nu puteai pătrunde din pricina mocirlei. Era o bucurie colectivă, care se răspîndise în toate clasele sociale: boierii şi ţăranii se îmbrăţişau şi se felicitau cu multă însufleţire. Slugile şi stăpînii se strîngeau în braţe şi se pupau pe obraji. Era o veselie molipsitoare: lumea cînta şi dansa în prostie. Ţopăiau laolaltă nobilii şi ţăranii, femeile cinstite şi femeile de moravuri uşoare. Nu-mi pica fisa de ce era aşa de satisfăcută lumea, dar oamenii se desfătau cu adevărat cum, poate, se mai bucuraseră doar atunci cînd li se născuse un copil sau cînd mai ieşeau din beci cu încă un ulcior cu vin.

Probabil că eram singurul om din mulţime pe faţa căruia şiroiau lacrimi. Erau nişte lacrimi fierbinţi care îmi ardeau pielea. Erau nişte lacrimi usturătoare care îmi biciuiau obrajii. Erau nişte lacrimi metalice ca nişte urme de cuţit. Mi se părea că acele lacrimi nu mi se vor mai şterge niciodată de pe faţă. Aveam impresia că erau nişte lacrimi pe care cineva mi le-a înşurubat pentru totdeauna pe chip.

Atunci pentru prima dată am plîns şi eu. Lumea din jur mă privea ca pe un săltat. Dar oare cine erau adevăraţii săriţi?

Pe mine însă m-au lăsat în pace şi nu mi-au deranjat nici măcar un fir de păr din cap, deşi toată lumea ştia cine sînt. Cu toate că toţi mă priveau cu duşmănie şi ură, nimeni nu s-a apropiat şi nu mi-a tras nici măcar o palmă. Nici măcar nu m-au înjurat sau nu m-au scuipat între ochi, cu toate că ar fi putut-o face fiindcă în îmbulzeala aia cine ar mai fi observat ceva? Ar fi putut lejer să mă arunce la pămînt şi să mă caftească bine mai ales că după aceea nu ar fi trebuit să dea socoteală nimănui. Dar nu au făcut-o. Mă mir şi pînă astăzi de ce nu m-au atins nici cu un deget măcar.

Căci mulţimea aia veselă şi furioasă în acelaşi timp putea să sfîşie pe oricine îi stătea în cale.

Cîţiva chiar au păţit-o. În primul rînd, cei care au luat-o la sănătoasă. Cizmarul şi bucătarul, bunăoară, au încercat s-o şteargă pe uliţa de lîngă pod, dar oamenii i-au prins şi i-au bătut cu ciubotele în burtă şi în faţă. Oare ştiau în cine trag şi de ce?

Unii însă au reuşit să dispară, travestiţi în haine de ţărani. O tuliseră cu saci de făină în spate. Printre ei era şi grădinarul, iar după ce au scăpat vii şi nevătămaţi s-au împrăştiat care şi încotro prin toată ţara luîndu-şi alte nume. Şi-au lăsat barbă şi plete sau şi-au crestat cicatrici, adînci, pe faţă ca să nu fie recunoscuţi. Thomas, vizitiul, bunăoară, s-a schilodit de-a binelea.

Cu mine însă nimeni nu avut nici o treabă.

Dar, după cum v-am mai spus, n-am fost prea fericit c-am rămas în viaţă pentru că nu-mi place s-o duc mai mult decît oamenii pe care i-am făcut toată viaţa să rîdă.

Voi v-aţi fi bucurat? V-aţi fi bucurat oare?

A doua zi am mersla Olivier. Puteţisă mă întrebaţi cum m-am putut arăta la cel care l-a omorît pe Carol? Mă puteţi întreba cum am putut apărea în faţa unui ucigaş fără scrupule? Dacă l-am iubit pe cel pe care l-am înveselit încă de mic copil de ce m-am ivit în faţa gîdelui său? Oare chiar nu am nici un fel de onoare? Oare demintatea, pentru mine, este o vorbă goală?

Am luat-o scrîşnind din dinţi spre Olivier. M-am îndreptat împotriva voinţei mele. M-am pornit, deşi aş fi vrut să mă întorc cu spatele spre clădirea parlamentului şi să o iau la fugă. Am mers, deşi îmi venea să strig de durere şi ruşine, să ţip  de disperare şi neputinţă, să răcnesc de indignare. Dar, bineînţeles, nu am urlat. Dar, bineînţeles, am deschis uşa parlamentului şi m-am strecurat înăuntru. Oare voi n-aţi fi intrat? Mă priviţi cu scîrbă că m-am înfăţişat la cel cu mîinile mînjite de sînge, dar oare voi la cine v-aţi fi dus?

Dar nu am mers fiindcă mă gîndeam doar la mine, ci şi la binele ţării mele, adică a Angliei. L-am deranjat pe Olivier ca să-i amintesc că, automat, ar trebui să trec în slujba noului rege. Dar eu nu sînt rege, mi-a spus Olivier. Atunci ar trebui să-l servesc pe noul conducător, pe care l-a ales parlamentul. I-am spus aceasta privindu-l în ochi, deşi picioarele îmi tremurau bine de tot. El mi-a cerut să vin a doua zi, apoi peste o săptămînă, pe urmă peste o lună pentru că era prins cu strîpirea  ţăranilor care l-au susţinut pe Carol şi cu jugănirea irlandezilor care s-au răsculat. Era ocupat cu măcelărirea a mii de oameni care gîndeau altfel decît el. Abia peste şase luni m-a primit din nou în camera înstelată. Şi care este hotărîrea dumneavoastră?, l-am întrebat fără să-l mai privesc în ochi şi Olivier mi-a spus: Nu te pot moşteni pentru că nu eşti o mobilă, nu eşti un dulap oarecare sau o masă. Dar sînt măscărici? Eu nu am nevoie de măscărici. Ei aparţin trecutului. Mie îmi trebuie soldaţi care să lupte împotriva ţăranilor şi irlandezilor, împotriva scoţienilor şi catolicilor. Şi nu de bufoni, crede-mă, care să stea toată ziua cu burta în sus, vrînd să înveselească soarele care alunecă pe cer. Cum ar putea un măscărici ajuta Anglia atunci cînd ea se bate cu ţăranii irlandezi? Pentru a ajunge cea mai puternică ţară din lume Anglia trebuie să renunţe la măscărici, adică la oamenii care-o făceau să rîdă, îi furau din timp şi o abăteau din drumul ei glorios.

Nici el nu se uita la mine de parcă nu aş fi fost acolo. Îmi vorbea în timp ce-şi făţuia cizmele galbene cu care avea să iasă, imediat după aceea, în faţa mulţimii gata de luptă.

Dar, poate, îmi puneţi la îndoială capacităţile mele şi aţi vrea să vă distreze un alt bufon? Pentru că sînt mulţi măscărici haioşi în ţara asta şi o parte dintre ei chiar sînt foarte buni. Nu-i vorba despre asta, mi-a spus, încruntîndu-se. Alături de mine viaţa n-o să vă pară niciodată plictisitoare şi urîtă. Iată, îmi îmbrac cămaşa pe dos. Oare nu sînt nostim? Oare nu sînt caraghios? Iată am să-mi încalţ un bocanc, iar altul nu: oare acest lucru nu vă amuză? Dacă vreţi voi slobozi flăcări pe gură. Sau o să vă dispară pălăria din cap, fără să observaţi asta. Ştiu o mulţime de jonglerii. Ştiu o mulţime de şiretlicuri care vă pot descreţi fruntea. Pot mişca doar cu ochii paharul de pe masă. Ştiu să fiu şi spiritual. Vă pot ghici gîndurile şi vă pot prezice viitorul, fără a mă chiorî însă în măruntaiele unor păsări. Aţi vrea să vă demonstrez asta?

Nu vreţi?

Îmi spuneţi că nu mai aveţi timp de pierdut şi mă poftiţi s-o tai de aici. Chiar aşa mi-a spus, cară-te de aici pentru că Anglia nu mai are nevoie de paiaţe. Mi-a spus, întinde-o de aici. Niciodată în viaţă nimeni nu mi-a zis ia-ţi tălpăşiţa, chiar şi dacă acel loc este camera înstelată, chiar şi dacă cel care mi-o spune controlează parlamentul şi se află în fruntea armatei. Nimeni nu mi-a cerut să închid uşa dacă eu nu voiam s-o închid. Întotdeauna am plecat numai atunci cînd eu am vrut să plec. Întotdeauna am plecat primul.

Din clipa cînd plăieşii m-au aruncat în stradă am înţeles că am rămas fără serviciu. Este groaznic să ajungi şomer cînd mai ai şi o familie pe cap pe care trebuie să o întreţii. Mă gîndeam la lucrurile astea în timp ce mă ridicam cu greu de jos. Mă alesesem cu un cucui de toată frumuseţea în mijlocul frunţii doar pentru că am încercat să fiu şi în continuare măscărici, doar pentru că am îndrăznit să-mi practic şi mai departe profesia mea şi să fiu util ţării mele.

După ce mi-au dispărut vînătăile, nevastă-mea m-a îndemnat să-i caut pe nobili poate mă vor lua aceştia la lucru.

Pentru că în acea perioada încă mai era prestigios să ai un măscărici pe lîngă casă. Moda apăruse pe vremea lui Carol. Odată ce regele ţinea un măscărici, de ce nu ar fi avut şi alţi oameni căpătuiţi? Modelul regal se răspîndise la scara întregii societăţi. Orice om mai înstărit care se respecta cît de cît avea propriul său bufon. E la fel cum astăzi sînt în vogă papagalii sau cîinii. Nobleţea începea să-ţi fie recunoscută numai atunci cînd ieşeai în lume flancat de un măscărici. Erai primit în înalta societate doar dacă apăreai la chefuri sau banchete însoţit de un măscărici personal. Reputaţia îţi creştea în mod simţitor, iar autoritatea îţi devenea de nezdruncinat.  Dacă însă mai aveai şi un măscărici ager, vestea ţi se ducea în toată ţara. Aşa ajungeai un om faimos şi stimat în împrejurimi, chiar şi dacă în sinea ta puteai să fii prost ca noaptea.

Se stabilise şi între noi un fel de convenţie nescrisă ca să nu ne vorbim, în faţa străinilor, unul pe altul de rău. Toate disputele trebuia să le rezolvăm în sînul familiei fără a scoate gunoiul din casă. Erau însă unii care ignorau aceste reguli şi pentru a se pricopsi şi-a se alege cu o slujbă mai bună îşi torpilau colegii bîrfindu-i chiar în faţa stăpînilor.  Din această cauză, exista un fel de concurenţă nesănătoasă, fără doar şi poate. Existau şi o mulţime de lupte intestine sau de culise. Existau conjuraţii pentru a ieşi mai în faţă. Existau dueluri deschise între măscărici, fără săbii, bineînţeles. Era ceva ca în Gombrowicz. Cei doi măscărici ieşeau unul în faţa celuilalt şi se provocau reciproc să rîdă. Cine izbucnea primul în hohote de rîs, acela pierdea duelul.

Ierarhia era într-o continuă schimbare. Nici un loc nu era sigur sub soare şi nu era ocupat odată şi pentru totdeauna. Unele glorii se prăbuşeau peste noapte şi apăreau altele tot pe neaşteptate. Poate la fel cum se întîmplă astăzi cu cîntăreţii de muzică.

Noi, măscăricii, în acea perioadă o duceam foarte bine. Eram, ceea ce se cheamă astăzi, o societate prosperă. Dar ca să ne meargă şi mai departe se cuvenea să îndeplinim tot felul de exigenţe. În primul rînd, urma să respectăm ierarhia şi să nu ne întindem mai mult decît ne ţine plapuma. Măscăriciul unui negustor de peşte trebuia să-şi ştie locul şi să nu umble cu nasul pe sus. Rangul său nu se putea compara cu al meu, bunăoară. De aceea, într-o prăvălie, să zicem, era obligat să-mi cedeze locul dacă era în faţa mea. El primul se cădea să-şi ridice pălăria din cap şi să mă salute. Dar şi mai important era să se mulţumească cu ceea ce are şi, dacă, de pildă, era măscăriciul unui crescător de cai atunci era de bon-ton să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru asta şi nu să-l invidieze şi să-l sape pe colegul său care era măscăriciul unui mare comandant de armată. Cel care ignora aceste reguli ale castei era desconsiderat ca bufon, chiar şi dacă era foarte bun.

În acele vremuri, era prestigios să fii măscărici.

Dar nu chiar aşa de uşor puteai ajunge bufon. Şi nu putea chiar oricine. Mai întîi de toate, trebuia să dai dovadă de un oarecare talent. Existau comisii speciale care eliberau certificate de paiaţă. Se dădeau examene şi mulţi le picau. Pe mine mă invitau tot timpul în aceste comisii, eram un oaspete de onoare. Mă luau şi mă aduceau cu trăsura acasă. Vă spun însă foarte sincer, deveneau măscărici doar cei care meritau înaltul titlu de măscărici. Aranjamentele nu ţineau. Nu treceau nici pilele, deşi presiuni se făceau; presiuni s-au exercitat şi asupra mea ca să-i recunosc nu ştiu cui vocaţia de măscărici, dar niciodată nu am făcut compromisuri dacă omul nu avea harul necesar. Şi niciodată nu am luat mită.

Pe de altă parte însă, valoarea era încurajată. Deşi eram o societate rigidă unde rangul pe care-l aveai era foarte important, atunci cînd apărea vreun măscărici ieşit din comun, îl promovam şi-l ajutam să se impună. Oare cîţi măscărici nu ar fi rămas şi acuma la ţară, fără să-i ştie nimeni, dacă nu eram eu?

Atunci cînd vedeam vreun măscărici mai răsărit, chiar şi dacă era de undeva din fundul Angliei, îl scoteam în lume şi-l ajutam să răzbatăla Londra.

Atîţia măscărici avînd o minte brici ar fi rămas şi astăzi necunoscuţi distrînd nu ştiu ce proprietar de vite din sudul Angliei dacă nu aş fi fost eu care aveam grijă să-i susţin ca să scape de anonimat.

În sensul ăsta, conştiinţa mea e curată. Ma tîrziu, au ajuns celebrităţi în domeniu iar umorul lor fin era gustat chiar şi la curte.

Cu toate acestea, erau atîtea şcoli şi direcţii diferite! Nu era măscărici care să nu facă parte dintr-o grupare sau alta. Exista şcoala conservatoare. Pentru sămănătoriştii, aşa cum îi numeam noi, respectarea tradiţiei era cel mai de seamă lucru. Ei respingeau orice fel de inovaţii. În opinia sămănătoriştilor, umorul adevărat era doar cel moştenit de la generaţiile mai în vîrstă, iar misiunea lor era să-i păstreze intact farmecul ca să-l poată savura şi generaţiile viitoare. Pentru sămănătorişti, doar umorul autohton era autentic, adică doar umorul englezesc. Dar exista şi şcoala novatoare care susţinea că umorul nu poate avea graniţă şi care considera că nu e nici o crimă dacă îl îmbogăţeşti şi cu niscaiva ingrediente franţuzeşti şi italiene. Sămănătoriştii însă erau împotriva influenţelor din afară. Mai era însă o şcoală care susţinea că umorul trebuie să corespundă epocii în care trăim sau claselor sociale pe care le reprezentăm. Fiecare epocă şi clasă socială îşi are umorul său. Una e să fii măscăriciul unui nobil de la ţară, alta a unui negustor de peşte şi complet altceva e să fii măscăriciul unui amiral sau al unui mitropolit. De aceea, aceştia erau împotriva imitării trecutului sau a nesocotirii apartenenţei sociale.  Dar era şi o altă şcoală care considera contrariul că umorul este deasupra claselor sociale şi a epocilor. Şi se dădeau lupte foarte dure între aceste şcoli.

Eu nu mă băgam în aceste polemici şi mă străduiam să fiu neutru. Interveneam însă doar dacă lumea o lua razna.

Dar, de fapt, nu asta voiam să vă spun.

Voiam să vă spun că pe treapta cea mai de jos se aflau măscăricii de pe lîngă boierii de ţară, apoi veneau bufonii proprietarilor de turme de oi, pe urmă a proprietarilor turmelor de vaci, apoi bufonii proprietarilor de mari terenuri agricole, apoi bufonii negustorilor de peşte, apoi bufonii comandaţilor de armată sau ai amiralilor, apoi bufonii marii preoţimi, apoi bufonii proprietarilor de fabrici. Apoi bufonii deputaţilor, aceştia soseau în parlament cu măscăricii după ei, iar disputele dintre deputaţi se prelungeau şi între paiaţe. De multe ori, aveau cîştig de cauză acei deputaţi care aveau măscărici mai spirituali şi mai perspicace, cu un umor mai tăios şi cu o replică mai iute şi mai sprintenă. Aceştia aveau un cuvînt greu de spus în parlament. Niciodată pînă atunci şi niciodată după aceea bufonii nu i-au mai urmat pe deputaţi în parlament. Dar cît de fermecătoare erau acele şedinţe la care luau parte şi măscăricii care, după ce stăpînii lor îşi încheiau discursurile insipide, dezgheţau atmosfera, lansîndu-se în dezbateri suculente, încîntătoare şi distractive că toată asistenţa era pe jos, ţinîndu-se cu mîinile de burtă. Abia din acel moment aveau farmec şi consistenţă şi adunările parlamentare.

Doamne, ce timpuri frumoase au fost acelea cînd stăpînii îşi luau măscăricii în parlament!

Bineînţeles că în fruntea piramidei eram eu, măscăriciul regelui. Vă daţi seama cu cît respect eram înconjurat?

Şi, brusc, nevastă-mea îmi propune să merg şi să mă angajez la cei care mi-au fost inferiori toată viaţa.

Dar asta era mai prejos de demnitatea mea, eu toată viaţa mea am fost o paiaţă a regelui, cum aş putea să mă cobor pînă la a fi un panglicar al nu ştiu cărui nobil de la ţară? Toţi străbunicii mei au fost măscăricii regelui şi acum, tocmai eu, să frîng această tradiţie şi să mă duc să le spun bancuri unor ţopîrlani de la ţară. Aceştia nu pot aprecia umorul fin, poantele bine strecurate, ironia usturătoare, vorbele de duh găsite cu multă greutate.

Căci, în cazul unui  măscărici bun care este de rang înalt şi are o tradiţie veche în spate aşa cum o am şi eu contează foarte mult să ai o reacţie rapidă, să nu întîrzii nici măcar pentru o secundă cu replica: să vii imediat cu o replică ageră şi sclipitoare. Să zicem, cum mi s-a întîmplat mie astăzi cînd veneam cu trăsura şi un pasager a coborît şi s-a întors spre vizitiu şi i-a spus mulţumesc. Dar înaintea vizitiului eu i-am răspuns cu plăcere şi toată lumea din trăsură a izbucnit în rîs. Acesta însă e un exemplu minor, dar asemenea pilde vă pot da cu duiumul.

Dar tocmai această reacţie rapidă cu mult înaintea celorlalţi era şi marca familiei noastre. Ceilalţi bufoni de pe lîngă nobilii de la ţară sau de pe lîngă preoţii din tîrguri nu ne puteau face faţă. Dar această reacţie ne-am educat-o secole la rîndul. Şi mai e încă ceva. Noi putem surprinde şi şoca tocmai atunci cînd te aştepţi cel mai puţin la aceasta. Noi veneam cu un răspuns scînteietor pe care nimeni din cei de faţă nu-l puteau bănui. Acest lucru stîrnea admiraţia asistenţei. Nimeni nu ne mai putea egala în această privinţă în toată Anglia, oricît de mare şi de întinsă ar fi aceasta şi oricît de mulţi măscărici ar avea. Nimeni.

Şi atunci cum m-aş putea duce eu să-i distrez pe nişte proprietari de turme de vaci sau pe nişte negustori de peşte, cam bădărani de felul lor, care nu-mi pot aprecia calităţile şi care umblă tot timpul posaci şi posomorîţi de parcă li s-ar fi aprins casa şi nu o pot stinge? Şi ce să fac ca să-i înveselesc? Să merg în patru labe prin casă şi ei să se prăpădească de rîs? Nu, aşa ceva nu voi face niciodată în viaţa mea. Pentru că există şi o onoare a profesiei noastre. O onoare pe care noi am ridicat-o la rang de nobleţe. Carol I nu mi-a cerut niciodată mie, lui John cel Mare, ceva care să mă umilească şi să mă înjosească. Să zicem să beau apa murdară cu care nu ştiu ce proprietar de mină de sare şi-a spălat picioarele spre distracţia unei mulţimi afumate cum am auzit că se mai întîmplă în Anglia noastră de astăzi. Aşa ceva nu voi face niciodată. Aşa ceva nu am făcut niciodată.

Carol I mă lăsa să am eu primul cuvînt. Iniţiativa îmi aparţinea permanent mie. Şi dacă eu credeam că e necesar să-mi torn apă într-o cană fără fund o făceam dar nu pentru că mă ruga regele dar pentru că eu voiam asta. Sau dacă mă scăldam într-o cadă în care nu era apă , mă îmbăiam fără apă pentru că aşa voiau muşchii mei şi nu pentru că mi-ar fi cerut Carol. O făceam pentru că eu consideram că o să-i pice bine la stomac. Chiar şi atunci cînd mă tîram în patru labe sau îi arătam limba cîinelui din curte tot nimeni nu-mi pretindea să fac asta. Aceste gesturi erau o expresie a libertăţii mele interioare. Le schiţam pentru că aşa consideram eu că e mai bine în acel moment pentru Carol care era mîhnit ca norii negri de pe cer. Şi nu greşeam niciodată.

Libertatea mea era mai presus de orice. La fel ca şi demnitatea mea. A fi măscărici înseamnă a fi un om cu demintate şi cu ţinută morală şi nu un lingău cum poţi întîlni astăzi aproape în orice casă de oameni înstăriţi.

Bufonii de la ţară, vă spun sincer, îmi repugnă. Părerea mea e că ei compromit nobila noastră profesie. Mulţi dintre ei pur şi simplu nu au nimic comun cu măscăricii. De exemplu, cei care, pentru a-şi înveseli stăpînii, se ung pe faţă cu noroiul din curte. Sau cei care  îşi iau poantele din manualele de folclor. În familia noastră a fi bufon înseamnă a cunoaşte şi a practica o artă grea şi complicată, cînd tu singur trebuie să-ţi inventezi bancurile fără a le învăţa de nu ştiu unde, cînd trebuie să dai un răspuns promt şi plin de umor, dar fără să-l jugneşti pe cel căruia te adresezi. Şi fără să cobori ştacheta de parcă ai fi un ageamiu ameţit.

Carol era, de multe ori, furios pe parlamentari pe care eu îi maimuţăream pînă cînd îi trecea şucăreala şi cădea pur şi simplu sub masă. Le umflam cusururile. Să zicem, un parlamentar clămpănea neîncetat din buze, iar eu clămpăneam şi mai tare şi Carol era pe jos.

În felul acesta, i-am salvat pe mulţi oameni pe care era zborşit Carol.  Căci după aia el uita de bosumflări şi nu mai ştia pe cine fusese ofuscat şi de ce. Faptul că Woolf, domnul acela din parlament, mai mănîncă şi astăzi găini prăjite se datorează numai şi numai talentului meu de-a mă strîmba ca lumea şi de a-mi bate joc de el.

Dar cine mai are nevoie astăzi de arta mea de-a mă schimonosi şi de-a o face pe nebunul? Cine? Căci şi astăzi mai sînt retezate pe nedrept capete de oameni nevinovaţi doar de aceea că gîndesc altfel, au un alt punct de vedere asupra denumirii unor băuturi sau mîncăruri sau pentru că poartă un alt tip de sandale.

Cînd eram mai tînăr credeam că profesia noastră este cea mai vrednică din lume pentru că numai eu îi puteam spune lui Carol ceea ce ştia toată lumea dar nimeni nu avea curajul să-i spună. În spatele divertismentului ascundeam lucruri serioase care, un pic mai tîrziu, mi le spunea chiar Carol însuşi crezînd sincer că sînt propriile lui gînduri.

Am impresia că atunci cînd făceam poante la fiecare pas Anglia era maiputernică. Anglia devenise o mare putere şi datorită umorului meu. Arta mea- în ce constă ea? - am să vă spun în cîteva cuvinte. Eu niciodată nu-l linguşeam pe Carol, aşa cum făceau poeţii de curte care-i consacrau versuri sforăitoare în care-l comparau cu soarele de pe cer. Ce banalitate! Aceşti poeţi de curte, chiar şi atunci cînd regele ieşea, de exemplu, în papuci de noapte la o întîlnire parlamentară îi spuneau că arată bine. Eu însă, dimpotrivă, tot timpul încercam să ridiculizez ceea ce făcea sau punea la cale maiestatea sa. Atîţia oameni şi-au păstrat capul pe umeri graţie maimuţărei mele. Atîţia oameni şi l-ar mai putea păstra şi astăzi dacă aş mai putea să mă scălîmbăi în voie!

La viaţa mea, am avut o consideraţie aparte pentru meseria cizmarilor. Ştiam că un bocanc confecţionat bine care se aşează cum trebuie pe laba piciorului regelui poate face mult mai mult bine decît sute de sfaturi ale consilierilor săi. Era la curte un cizmar pe care-l chema Will. Eram foarte buni prieteni. De multe ori, îl căutam seara tîrziu ca să bem împreună un şpriţ. Vorba preferată a lui Will era asta: dacă astăzi bocancii nu-l strîng pe rege înseamnă că nici un om din Anglia nu-şi va pierde capul. Şi avea perfectă dreptate şi eu ştiam foarte bine asta.

Într-adevăr, aşa e. Rolul meu putea să fie redus la zero dacă Will nu-şi făcea cum trebuie datoria. Dar el îşi ştia meseria. De aceea, şi mie îmi mergea bine şi replicile mele aveau răsunet şi erau gustate.

Dar nu numai de cizmar depindea succesul meu, ci şi de bucătar, de exemplu. Dacă bucătarul nu e în stare să prepare ca lumea un iepure umplut, atunci nici o poantă din lume nu va mai împuşca, oricît de ingenioasă ar fi. Eu am avut însă noroc. Cel care-i prăjea peştele regelui se pricepea foarte bine la treaba asta. De aceea, şi poantele mele aveau audienţă.

Sigur că au fost şi foarte multe lucruri care nu aş fi voit să se întîmple niciodată. De exemplu, decapitaţiile pe care eu le uram. Carol îmi cerea să-l înveselesc mai ales după decapitări sau în timpul acestora şi eu îl distram pentru că asta mi-e meseria, cu toate că în adîncul sufletului turbam de furie şi neputinţă. Îmi amintesc şi acum cum m-a chemat o dată  şi m-a rugat să-l amuz în timp ce urma să se despartă de propria căpăţînă un om la care ţinea foarte mult, dar care fusese învinuit de către preoţi de vrăjitorie şi el nu putea să meargă contra preoţilor. Îi povesteam un banc pe care-l văzusem la teatru, cred că era dintr-un spectacol al lui Will, de obicei, nu iau o boacă de la nimeni, dar în acele clipe nu am putut născoci nimic. De atunci, acesta era singurul spirit pe care-l mai puteam spune la decapitaţii. Îi povesteam cum o prinţesă se îndrăgostise de un măgar, iar eu eram, pe rînd, şi prinţesa, dar şi măgarul,  în timp ce gîdele îşi scotea sabia şi o ridica deasupra capului negustorului ăla nenorocit de la ţară învinuit de vrăjitorie. Mai bine însă să nu vă mai spun nici canci despre asta. Ba nu, totuşi, voi continua. Pe călău l-a umflat rîsul, a început să hohotească în timp ce îşi ţinea sabia deasupra capului acelui om de la ţară, cred că era un scoţian şi rîdea tare, rîdea cu gura larg deschisă, rîdea în cascade şi nu se mai putea opri. Şi atunci şi ceilalţi soldaţi din jurul său au început să rînjească.Şi atunci şi oamenii adunaţi în piaţă au început să chicotească. Toată piaţa aia se prăpădea de rîs. Carneficele, fără să se oprească din rîs, l-a decapitat pe scoţianul ăla nenorocit.

Doar Carol nu rîdea. Era prima dată în viaţa mea cînd nu l-am putut dispune pe rege.

Eu eram la curte de mic fiindcă, pînă la mine, măscăriciul regelui fusese tatăl meu. Am ajuns bufon după moartea sa. L-am înveselit pe rege chiar în ziua cînd tatăl meu era înmormîntat. Dar ce să-i faci, asta e meseria noastră. Tatăl meu ar fi fost mîndru de mine dacă ar fi aflat ce-am făcut în ziua cînd era băgat în groapă.

Şi, iată, aşa am ajuns pînă la bătrîneţe, în pofida atîtor uneltiri şi comploturi pentru că foarte mulţi voiau să mă reducă la tăcere. Nici nu ştiu cum am rămas în viaţă fiindcă m-au vizat cam vreo zece atentate. Ştiam cine sînt autorii, erau colegii mei, măscăricii comandanţilor de armată, care ţinteau postul meu, dar nu m-am răzbunat pe nici unul dintre ei.

În mod normal, fiul meu cel mai mare trebuia să-mi ia locul după moartea mea. Dar nu eu am murit, ci Carol şi aşa am ajuns şomer şi fiul meu niciodată nu va mai fi măscărici aşa cum visase încă de cînd era de-o şchioapă.

Pînă la urmă, am mers la comandanţii armatei, la nobilii de la ţară sau la preoţi, dar toţi mi-au închis uşa în nas şi nimeni nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Am mers şila Woolf,  deputatul acela din partea armatei care clămpănea neîncetat din buze şi căruia, cîndva, tocmai din cauza asta i-am salvat viaţa, dar acesta s-a făcut că nu mă cunoaşte, deşi clămpănea şi acum din buze. Mi-am călcat pe conştiinţă ca să mă duc la ei. Dar aceştia nici măcar nu au vrut să mă privească de parcă aş fi avut bube pe faţă sau aş fi fost ciumat, căci în perioada aia foarte multă lume murea ca muştele din pricina ciumei. Dar nu era şi cazul meu pentru că eu eram măscărici şi nici o pandemie din lume nu mă lua.

Cel mai trist este că şi ceilalţi bufoni, inferiori mie ca rang, au rămas pe drumuri. Burghezii şi nobilii i-au dat afară de la lucru. Exemplul lui Olivier a fost contagios.  Nimeni nu mai voia să aibă măscărici pe lîngă casă. Bufonul devenise emblema unor vremuri apuse. Paiaţa ajunsese simbolul unui trecut de care toţi voiau să scape şi pe care toţi voiau să-l uite mai repede. Iar cei care continuau să aibă măscărici au început să aibă neplăceri. Unii au fost trimişi la ţuhaus din cauza asta. Şi atunci a pătruns spaima în oameni şi toţi au prins să-şi mătrăşească măscăricii. Aveam un bar al nostru la marginea oraşului. De obicei, ne întîlneam vinerea ca să ne mai împărtăşim din experienţă şi să mai învăţăm lucruri noi unii de la alţii. De data aceasta, însă, toţi erau posaci şi încruntaţi. Chiar şi cei care se fofilau pe uşă.Toţi veneau cu veşti proaste.

Cei mai mulţi s-au respecializat şi şi-au găsit alte profesii: unii au devenit dulgheri, alţii pescari, unii şi-au deschis o berărie, alţii o cizmărie, ori au început să crească vite sau să călărească iepe. O parte însă s-au retras la mănăstiri aşteptînd timpuri mai bune. Dar oare vor mai veni vreodată vremurile alea luminoase? Alţii însă au emigrat în America pentru că, acolo, cică, meseria noastră încă mai e preţuită. Unii au început să bea crîncen, iar alţii au ajuns pe drumuri şi acum cerşesc. Chiar şi dacă pe mulţi dintre ei, în sinea mea, îi dispreţuiam, vă spun sincer că acest lucru m-a mîhnit. M-a durut cînd i-am văzut aruncaţi în stradă. M-a întristat cînd i-am văzut umplînd pieţele în căutarea unei bucăţi de pîine. M-a afectat văzîndu-i că se înghesuie în port ca să mai prindă un vapor către America. Era o privelişte îngrozitoare care m-a făcut să plîng de parcă aş fi văzut o cireadă de vite mînată la abator.

Cei mai mulţi se ruşinează de trecutul pe care l-au avut. Se trezesc noaptea înfricoşaţi şi transpiraţi crezînd că sînt din nou măscărici şi se bucură foarte tare cînd înţeleg că acesta e doar un simplu vis.

Cei mai mulţi tăinuiesc ce au fost altădată. Se feresc de toată lumea ca, întîmplător, să nu afle cineva că au fost cîndva măscărici. Acum nu mai vor să-i mai recunoască nimeni pe stradă sau la cîrciumă şi să le strige din urmă: ăsta e un saltimbanc, cu toate că altădată treaba asta i-ar fi bucurat la culme . Acuma însă i-ar băga în boale.

Dar eu nu vreau să mă las vreodată de profesia mea. Eu nu vreau să renunţ să mai fiu măscărici. Eu nu mă voi dezice niciodată de principiile nobile ale profesiei noastre care îl poate transforma pe oricine dintr-o fiinţă mohorîtă şi anostă de care ai vrea să fugi imediat cum o vezi în una veselă şi interesantă de care nu ai mai vrea să te mai desparţi nicicînd. Multora chiar le-am tratat durerile de dinţi, durerile de cap sau indigestiile. Unora le-am salvat căsniciile învăţîndu-i să rîdă. Altora le-am salvat viaţa pe timpul ciumei care făcea ravagii în Londra, impunîndu-i să rîdă de propria lor nenorocire şi de spaimele care îi măcinau şi nu-i lăsau să doarmă noaptea. Doar pocindu-mă i-am salvat de la moarte.

Dar cine-şi mai aminteşte de aceasta acum?

Pe mine mă ştiau toţi, chiar şi în cele mai îndepărtate tîrguri. Pînă şi negustorii de peşte sau proprietarii de vite mă cunoşteau şi mă preţuiau. Toţi îl ştiau pe John cel Mare. Dar mi se mai spunea şi John cel Gras sau John Belitul pentru că pot să-mi belesc ochii. Iată aşa! Mai am şi alte supranume. Mi se mai zice bălosul. Dar porecla asta mi-au dat-o cei care nu au ochi să mă vadă. Unii îmi mai zic şi zăbălosul pentru că, croncănesc ei, îmi place foarte mult să mănînc pe socoteala altora. Dar nu-i adevărat. Sînt şi unii care îmi mai zic chirpidin sau chiseliţă, doar pentru a-mi face sînge rău, dar eu nu pot fi scos chiar aşa uşor din sărite.

Dar cine-şi mai aminteşte astăzi de cognomenele mele? Acesta e primul semn că lumea a început să mă uite. Am cam un metru şaizeci şi nouă. Şi mulţi îmi ziceau piticul. Apoi cînd mi-am pierdut părul, mi-au zis chelul, apoi nas turtit, apoi chiorul. Vreau să vă spun că poreclele m-au însoţit toată viaţa ca o apă de rîu. Numai Carol I îmi spunea pe nume.

Lui Carol îi plăceau foarte tare bancurile mele despre nebuni. Îmi asculta vrăjit poantele mele despre indivizii săltaţi sau despre regii ţăcăniţi care au luat-o la vale pe arătură. Ultima oară mi-am bătut joc de un prinţ danez care s-a scrîntit la moartea tatălui său. Ziceam că eu sînt prinţul ăla candriu şi mai ziceam că abia după ce am asurzit am prins să aud şi că învinşii sînt mai presus decît învingătorii, iar treaba asta i se părea foarte diversivă şi hazlie, habar nu am de ce. Atunci cînd inventam bancuri despre regii săriţi chema şi public. Oare nu aţi fost şi dumneavoastră în sală?Oare nu v-aţi ridicat şi dumneavoastră în picioare şi nu aţi aplaudat la nesfîrşit şi nu m-aţi strîns în braţe şi nu m-aţi pupat pe obraji? Dar asta a fost demult. Dar oare a fost vreodată? Oare chiar să se fi întîmplat aşa ceva sau mintea mea a luat-o razna?Oare chiar să fi fost vreodată măscărici sau eu delirez?  Oare am fost eu vreodată saltimbanc sau am înnebunit şi nu mai ştiu ce spun şi ce fac? Mă credeţi oare că am fost cîndva clovn? M-aţi auzit vreodată bătîndu-mi joc de regii apucaţi care au luat-o razna? Atîţia ani au trecut de atunci dar nu am întîlnit pe nimeni care să mă recunoască şi care să regrete că acum nu îmi mai desfigurez faţa şi nu-mi mai belesc ochii. Nu mai e nimeni care să mă roage să le povestesc ceva vesel. Dumneavoastră probabil mă credeţi bătut cu leuca în cap cînd vă spun că peste drum nu a fost tot timpul un grajd pentru cai. Acolo era crîşma noastră, a măscăricilor. Chiar şi lui Carol îi plăcea să ia parte la întîlnirile noastre care, uneori, se terminau abia dimineaţa.

Chiar nu mă credeţi? Chiar nu vă amintiţi?

Nu, nu vreau să beau nimic. Eu , de felul meu, nu consum. Eu sunt paiaţă, iar paiaţele nu trag la măsea. Nu există, în această lume, măscărici beţi. Aţi văzut dumneavoastră vreodată vreun bufon cherchelit?

Spre deosebire de alţii,  nu am să ascund niciodată că am fost măscărici. Am o datorie morală faţă de străbunicii mei celebri să fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu dispară această meserie rară de pe faţa pămîntului şi lumea să nu-i uite secretele şi farmecul. Pentru că mă doare foarte tare că profesia noastră este ameninţată cu dispariţia. Nu pot să privesc cu sînge rece cum piere una dintre cele mai de seamă meserii din lume. Nu pot. Este ca şi cum, brusc, mi-aş pierde vederea. Este ca şi cum toată Anglia, peste noapte, s-ar fi cufundat sub apă.

Eu fac tot ce pot ca să rămîn în viaţă pentru că dacă voi zdohni eu va dispare şi această meserie.

Astăzi nu mai ai voie să faci spirite şi nici să le asculţi. Nu te mai poţi strîmba astăzi în Anglia. Orice glumă, înainte de-a fi lansată, trebuie să fie autorizată de către armată, astfel încît autorul ei să poată purta toată responsabilitatea pentru eventualele consecinţe pe care le-ar putea avea asupra mulţimii. A înveseli lumea e foarte periculos pentru viitorul Angliei. Dar cred că v-am mai spus asta o dată.

Nu ni se mai dă voie nici măcar să ne întîlnim. Nu ni se permite să stăm mai mult de două persoane împreună, dacă unul dintre noi e măscărici. Şi totuşi am continuat să-i distrez pe nişte oameni care încă mă mai ţineau minte. Erau tipi de nădejde pe care i-am ales după multe îndoieli, selectîndu-i din sutele de curioşi care ar fi voit să mă audă povestind anecdote sau să mă vadă maimuţărindu-mă.  Ne întîlneam oriunde, dar mai ales acolo unde nimeni nu ar fi crezut că ne puteam vedea. De exemplu, la înmormîntarea lui Daniel, iar cînd am ajuns în faţa gropii am început să mă strîmb în toate felurile.  Apoi la pescuit. Pe cei care mă ascultau şi mă vedeau i-am rugat însă să nu rîdă cu voce tare şi să nu mă aplaude. Ei îşi apropiau palmele unele de altele, însă nu le atingeau aşa cum vor face mai tîrziu personajele dintr-un film italian. Şi aşa minute în şir. Erau aceleaşi aplauze, numai că nu răsunau sunetele corespunzătoare.  Erau nişte aplauze mute despre care numai eu ştiam că există şi pe care numai eu le auzeam. La fel rîdeau, fără a-i da drumul sunetului. Deschideau gura. Rotunjeau buzele. Dar nu slobozeau sunetul, însă eu îi auzeam că rîd. Numai eu auzeam hohotele lor de rîs şi mai mult nimeni. Dar, la un moment dat, m-am plictisit să-i distrez pe oameni fără să le aud reacţia.  Şi am lăsat-o baltă.

Sper însă ca, într-o bună zi, Anglia să aibă nevoie, din nou, de oameni capabili să rîdă cu voce tare şi să se strîmbe. Sper  ca Olivier să înţeleagă că nu numai ochii cuprinşi de spaimă sînt fideli ţării, ci şi cei care zîmbesc. Nu numai cei care urlă de spaimă pot fi folositori Angliei, ci şi cei care pot izbucni în hohote de rîs.

Foarte mulţi colegi de-ai mei care au continuat să înveselească lumea acum stau la zdup şi pe urmă s-au lăsat definitiv de această meserie. Şi eu am ajuns acolo de cîteva ori.

Bineînţeles că acum aş prefera să fie altcineva în locul meu, iar eu să stau la o masă, în locul oricăruia dintre dumneavoastră şi să beau bere, să mănînc cîrnaţi afumaţi şi să mă uit cu neîncredere şi suspiciune la individul care ar vorbi.

Riscul ar fi mai mic. Aş fi mai în siguranţă. Dar oare ar mai putea fi cineva în locul meu?

Într-adevăr, probabil, par în ochii voştri un smintit. Oare chiar aşa vă par? Dar, poate că, într-adevăr, sînt un ţicnit?

Iată, îmi îmbrac şi cămaşa pe dos, nu numai sacoul. Iată scot limba. De ce nu vă hliziţi?  Altădată acest lucru vă făcea să rîdeţi, văzîndu-l pe Carol ieşind în faţa lumii cu un tip cu sacoul şi cămaşa întoarsă pe dos şi arătîndu-vă limba. Rîdeaţi în hohote. Acum citesc în ochii voştri doar spaimă şi ură. Vi se pare că sînt dus cu pluta? Vi se pare că vă ameninţ liniştea?  Vi se pare că am căpiat ? Pentru că vă vorbesc despre trecut?

Olivier, într-adevăr, m-a lăsat în viaţă. Dar mi-a interzis arta mea. Apoi, m-a izgonit din propria mea casă, iar în locul meu l-a instalat pe un comandant de armată. Toată averea mea a revenit armatei. Ca şi avutul celorlalţi bufoni. În casele tuturor bufonilor din ţara noastră s-au stabilit exponenţii armatei. Anglia, cu siguranţă, va avea numai de cîştigat de pe urma acestui lucru.

Nimeni nu mai vrea să mai stea de vorbă cu mine.

Am bătut în atîtea porţi, dar nimeni nu vrea să-mi deschidă. Am ciocănit în atîtea ferestre, dar lumina nu s-a aprins în spatele lor.  Nimeni nu se mai încumetă să mă cheme la masă. Nimeni nu-şi mai ia inima în dinţi ca să mă asculte. Nimeni nu-mi mai răspunde la salut şi nu-mi mai strînge mîna.  Nimeni nu-mi mai zîmbeşte şi aproape toţi îşi întorc capul într-o parte cînd mă întîlnesc pe stradă.  

Dumneavoastră aţi fost vreodată contaminaţi de ciumă? Exact aşa mă simt eu acum.

Într-o noapte nu am avut unde dormi şi am hoinărit pînă în zori. Mergeam ca să nu adorm. Dimineaţa,  m-am dus din noula Cromwellşi l-am întrebat dacă armatei nu-i trebuie o paiaţă. Parcă ţi-am spus o dată că nu. Dar flota maritimă? Nici ea. Şi soldaţii călări? Nici ei nu au trebuinţă, iar dacă ai să mai vii la mine te voi aresta. Dar eu mai pot fi de folos Angliei pentru că nu am slujit niciodată un rege anume, ci am  servit tot timpul Anglia. Eu ştiu că în minutele grele o vorbă de duh spusă la ţanc poate face mai mult decît o armată întreagă. Dar Cromwell a chemat nişte soldaţi care m-au aruncat în ploaia cu piatră care cădea afară. Era o ploaie cumplită şi eu nu aveam unde mă duce pentru că nicăieri nimeni nu voia să mă primească. Oare v-a apucat vreodată grindina în mijlocul străzii neavînd unde să vă adăpostiţi? Oare v-a prins şi pe dumneavoastră?

Acum nimeni nu se mai aşează la masa mea. Preferă să mănînce în picoare decît să stea alături de mine.

Pe stradă lumea mă ocoleşte. Nu înţeleg însă de ce. Oare ce rău le-am făcut eu încît să mă privească cu atîta dezgust? Oare ce pericol să reprezint eu încît oamenii să mă evite? Dar eu nu sînt ciumat, domnilor, ca să vă îndepărtaţi de mine, deşi Londra este bîntuită de ciumă!

Oare numai de aceea că sînt o paiaţă vă feriţi de mine?

Nu mai am voie să fiu bufon, dar nici altceva nu pot să fiu. Un om care rîde nu poate fi slugă. Dar nici stăpîn.

Acum sînt abandonat şi uitat de toţi şi încerc să fiu tot timpul singur. Dar e foarte greu să mai fii singur în Anglia de astăzi şi e cam suspect pentru că poţi fi bănuit că pui ceva la cale contra armatei şi poţi fi împuşcat pe loc aşa cum au fost ucişi zeci de oameni singuri.

Acum merg foarte des la cimitir. Să-i văd pe cei pe care-i distram altădată. Aproape toţi şi-au găsit un loc acolo. Acolo sînt bucătarul, grădinarul, cizmarul, Daniel sau Thomas. Cei pe care-i dispuneam şi le smulgeam hohote contagioase de rîs acum zac sub pămînt. Stau în dreptul mormintelor lor şi încerc să-i mai fac şi acuma să rîdă.

Şi despre mine lumea va începe să vorbească abia cînd nu voi mai fi în viaţă. Heinrich Boll , Paul Forster, Matei Vişniec sau Dumitru Crudu vor scrie cărţi despre mine. Îşi vor aminti despre mine nu numai englezii, dar şi ruşii, nemţii, japonezii sau ucrainenii. Chiar şi voi îmi veţi ridica osanale, dar deja va fi prea tîrziu pentru că nu voi mai fi în viaţă.

Cînd m-am întors de la cimitir, pentru prima dată în viaţă am furat şi eu ceva. Recunosc public. Am pîndit momentul cînd vînzătorul se uita în altă parte, am întins mîna şi am şterpelit o bucată de brînză. Ce sentiment ciudat ca după cîteva zile de foame să te ascunzi într-o grădină şi să mănînci o bucată de brînză furată. Important este să nu te gîndeşti la nimic şi să nu te grăbeşti. Să mănînci cît mai încet posibil. Să mesteci lent şi să simţi cum saliva îţi inundă gura. Şi apoi, să-ţi fie o sete cumplită şi să nu ai ce bea!

Nu mi-e ruşine de ceea ce vă povestesc, ci mi-e frică să nu se afle că cel care vă vorbeşte este John cel Mare.

Pentru că eu încă ţin la numele meu, ţin la meseria mea şi sper să vină alte vremuri cînd oamenii vor avea nevoie din nou de arta mea şi de mine. Şi eu sunt sigur că vor veni acele vremuri.

Olivier însă vrea ca Anglia să mă uite. Ca nimeni să nu mai ştie cine a fost John cel mare. Olivier vrea ca Anglia să uite că au existat vreodată pe lumea asta măscărici.

Prin oraşele prin care trec am văzut că sînt declarat ţăcănit. Aşa vorbesc proclamaţiile lipite pe ziduri sau citite în pieţe. Iar săriţii ar trebui închişi, ştiţi dumneavoastră unde. Ceea ce este adevărat e că am burtă, dar asta nu înseamnă că aş fi zărghit, nu-i aşa? Sau, poate, dumneavaostră aveţi o altă părere?

Toţi mă arată cu degetul- iată nebunul. Unii aleargă după mine şi strigă- iată descreieratul. Unii aruncă în mine cu pietre şi strigă- iată sonatul. Unii se pitulează în curte cînd mă văd. O femeie a leşinat de spaimă văzîndu-mă în dreptul ei. O bătrînă a luat-o la fugă, părăsindu-şi propria casă.

Oare cui poate folosi acest lucru? Angliei? Lui Dumnezeu? Vouă?

Olivier a cîştigat toate bătăliile posibile contra irlandezilor, scoţienilor, catolicilor, regaliştilor sau contra ultimului parlament.  Acum luptă cu mine. La modul cel mai concret.

Aceasta va fi ultima bătălie a lui Olivier şi Anglia nu va mai avea nici un duşman şi Anglia va fi fericită. 

Dar am uitat să vă mai spun ceva, ceva esenţial.

În aceste vremuri tulburi nici un cetăţean englez nu trebuie să se mai întreţină cu John cel mare. Dumneavoastră vă expuneţi unor riscuri foarte mari, ascultîndu-mă. S-ar putea să ajungeţi la răcoare împreună cu mine. Iertaţi-mă că nu v-am spus asta din start. De fapt, cu asta şi trebuia să încep.

Pentru că Olivier m-a dat în urmărire generală şi, o vreme m-am ascuns cum am putut, mă furişam noaptea pe străzi ca o umbră şi mă strecuram în case părăsite şi orice zgomot pe care-l auzeam mă băga în sperieţi. Am obosit însă să mă mai ascund. Sînt prea bătrîn pentru asta.

M-am distrat bine cînd am aflat că pentru capul meu se dau recompense grase. Dacă vreţi, puteţi să beneficiaţi de ele.  Din păcate, eu nu pot profita de aceste gratificări, chiar şi dacă nesilit de nimeni m-aş turna pe mine însumi, aşa cum a făcut-o Virgiliu, un măscărici cu care am fost multă vreme prieten, care s-a autodenunţat benevol şi acum îi putrezesc ciolanele la pîrnaia de pe malul Tamisei. Sărmanul, ce naiv mai era!  Cred că vă daţi seama de ce.  Deşi, dacă m-aş alege cu banii ăia pe care i-au pus la bătaie pentru capul meu, mi-aş putea rezolva atîtea probleme. Mi-aş putea răscumpăra casa pierdută. Mi-aş putea cumpăra o trăsură. Mi-aş putea aduce soţia şi fiii mei de la ţară pe care nu i-am mai văzut de o veşnicie şi de care mi-e foarte tare dor. Aş putea cumpăra o ciorbă! Aş putea trăi cîţiva ani fără griji. Dar, din păcate, nu pot beneficia de aceşti bani căzuţi din cer. Vă spun foarte sincer, regret foarte mult că nu pot profita eu însumi de acest chilipir.

Nu sînt un înger. Îmi place să petrec şi să mă fac muci, de multe ori, pe seama altora. Uneori mint şi, de obicei, nu recunosc asta. Sînt cam laş din fire şi nu valorez eu prea mare lucru ca om. De aceea, turnaţi-mă liniştiţi! Nu ar trebui să aveţi nici un fel de remuşcări din pricina mea.  

Ah, intră şi soldaţii încoace şi întreabă de John. Adică de mine. Adică au venit după mine. Adică, m-au găsit.

Le spuneţi că nu m-aţi văzut, că nu a intrat nici un străin aici, nici un măscărici, nimeni care să vă facă să rîdeţi? Soldaţii v-au crezut şi au plecat. Dar John, măscăriciul pe care-l căutau, sînt eu şi sînt aici în faţa voastră şi voi ştiţi foarte bine asta.  De ce i-aţi minţit cînd vă puteaţi căpătui fără a ridica un deget? De ce? Oare de ce nu aţi vrut să vă chivernisiţi recunoscînd adevărul, spunînd ceea ce este o evidenţă, spunînd că John sînt eu?

 Îmi propuneţi să-mi dezbrac hainele? Mi le dezbrac, dar de ce? O să-mi spuneţi mai tîrziu. Bine, mi le-am dezbrăcat. Şi mai departe? Să-mi scot şi pantalonii ? Bine, mi-i scot.  Vreţi să mă îmbrînciţi gol în piaţa din centrul oraşului? Nu? Dar ce vreţi să faceţi cu mine atunci? Vreţi să îmbrac aceşti pantaloni. Am să-i îmbrac, bineînţeles. Şi acest halat? Am să-l îmbrac, fără doar şi poate. Ce fel de haine sînt acestea? Şi ale cui sînt? Am impresia că le-am mai văzut undeva.  Am senzaţia că le ştiu foarte bine, dar nu ştiu de unde. Am certitudinea că le-am purtat chiar eu şi că altădată le-am îmbrăcat de atîtea ori cu plăcere. Mirosul lor îmi este foarte cunoscut. Ştiu foarte bine şi buzunarele lor. Mi-am amintit. Acestea sînt hainele în care fusesem îmbrăcat ultima oară cînd îi spuneam bancuri lui Carol, iar după ce l-au omorît m-au dezbrăcat şi m-au împins gol spre centrul oraşului pentru a distra poporul flămînd şi sătul de atîtea războaie. Oare cum nu mi-am dat seama de la început?  Dumnezeule!  Dumneavoastră le-aţi păstrat.  Sînt hainele în care eram îmbrăcat atunci cînd a fost omorît Carol.  Dar atîţia ani au trecut de atunci şi dumneavoastră le-aţi păstrat. Cine ar fi crezut? Chiar şi acum îmi vin foarte bine.

Da de ce oare îi chemaţi înapoi pe soldaţi ?

Acum cînd carneficele, cred că-i acelaşi dintotdeauna, e acelaşi care cîndva nu se mai putea opri din rîs, îşi ascute securea mă rugaţi să vă spun ceva haios? Va fi ultimul meu spirit pe care-l voi face pentru ultima oară. E un banc despre o fată care s-a îndrăgostit într-un măgar.  E aceeaşi poantă. Singura pe care o mai ţin minte.

Ei, vă distraţi ca lumea?

Ei, vă simţiţi bine?

CORTINA