Ploaia care cădea în șuvoaie necontenite din cer, umflase strada ca un râu, iar apa creștea cu fiecare clipă care trecea. Șuvoaiele se izbeau în acoperișul mașinii ca niște pietre, amenințând să-l spargă.

Taxiul înainta tot mai greu. Vedeam plutind pe lângă noi scaune și mese, măturate de puhoaiele iuți de pe terasa unei cafenele.

Ca să scape de năvala apei, câțiva oameni s-au urcat în picioare pe scaunul din stația de autobuz.

Începu să înghită apă și motorul nostru. Tuși cât tuși și muri. Ploaia târa mașina spre Bâc, care se umpluse ochi cu apă. Bâcul turbase.  Aversa împinse scaunele și mesele din cafenea în vâltoarea lui, înghișindu-le una după alta. Parcă nici n-ar fi fost vreodată. M-am gândit cu groază că asta s-ar fi putut întâmpla și cu noi, dacă șuvoaiele din stradă ne-ar îmbrânci în Bâc.

Parcă am fi fost un vaporaș de hârtie. Apa ne împingea în direcția râului. Un râu atât de inofensiv până să se dezlănțuie viitura. Șiroaiele de apă acoperiseră parbrizul și nu mai vedeam nimic. Ștergătoarele se blocaseră și nu mai funcționau. Nu mai știam încotro ne cară puhoaiele mânioase. Înainte să se defecteze ștergătoarele, am mai reușit să vedem că Bâcul se revărsase cu furie în stradă, spălând trunchiurile copacilor din fața blocurilor de pe Albișoara. Puhoaiele alea supărate ne ghionteau în inima vârtejui. Ploaia se izbea în parbriz, în portiere, în acoperiș ca niște bice, cu șfichiuri metalice. În orice clipă ar fi putut sfărâma vreun geam și să ne inunde mașina.

Vlad intrase în panică și împingea portiera ca să iasă afară, temându-se că viitura începuse deja să ne sugă. Se temea că o să murim înecați pe fundul râului. El era taximetrist și mașina aia era chiar a lui. Prin telefon, am comandat un taxi și dispecerul mi l-a trimis pe el. La început, se purta foarte curajos. Se lăuda că, spre deosebire de alți colegi de-ai lui, el a acceptat să lucreze și pe cod roșu, pentru că lui nu-i este frică de nimic.

Nu putea deschide portiera, atât de mare era presiunea apei care inundase strada. Amândoi, am devenit prizonierii mașinii lui, pentru care a plătit o groază de bani. Acum însă nu-i mai păsa de bani. Acum voia să-și abandoneze mașina și să-și salveze viața. Dar nu reușea să deschidă ușa și începu să plângă, văietându-se că nu vrea să moară la două zile după ce și-a tras o iubită tânără și atât de bună la pat. L-am rugat să-mi povestească despre ea, dar copitele ploii izbindu-se în ferestre mi-au bruiat vocea și el nu a auzit ce i-am spus.

Am început să cânt ca să nu-l aud cum plânge.

Am cântat în mașina aia a lui trei ore neîntrerupte, de câteva ori aceleași cântece. Când roțile mașinii au atins iar asfaltul străzii și noi am putut să ieșim afară, fără să ne înțelegem între noi, amândoi am căzut în genunchi în mijlocul străzii, îngropată sub apă, și am început să ne rugăm lui Dumnezeu,