Imediat cum Andrei a așezat telefonul în furcă, l-a cuprins disperarea. S-a scurs în scaun, cu capul ghemuit în palme, mursecând cu glas tare ceea ce i-a spus bosul, la telefon. Nu-i venea să-și creadă urechilor. Oare chiar bosul putea să-i ceară asta? Oare cum de a putut să-i ceară să să se retragă din cursa prezidențială? Oare chiar să nu mai aibă deloc încredere în el, încât să-i ceară, cu o voce bubuitoare, fără putință de a-l contrazice, să se dea la o parte?

Oare cum e posibil așa ceva? Cu mâinile la spate, Andrei se plimba prin garsoniera sa strâmtă, trecând din tindă în bucătărie și de acolo în dormitor, iar din dormitor, la balcon, și de la balcon iar în dormitor și pe urmă în hol. Cum? Oare să nu mai conteze deloc ceea ce a făcut el pentru cauza lor comună? Oare să nu mai aibă nicio relevanță faptul că o iarnă întreagă a dormit în cort, în Piața Marii Adunări Naționale, chiar și atunci când viscolea afară și era un frig de-i crăpau măselele în gură? Oare să nu aibă asta însemnătate? Oare să nu aibă importanță faptul că a sfidat frigul și a rămas noapte de noapte să doarmă în cort, în piață, pentru a le da o pildă încurajatoare camarazilor lor, care, altfel, cine știe, dacă ar mai fi rămas vreunul prin corturi? La sigur că nu ar fi rămas niciunul și ar fi revenit în piață doar dimineață. Andrei nu a trișat nicio clipă. Nu a spus una și a fumat alta. Nu ca tovarășul lor Săndică. Acesta se fălea peste tot că doarme în piață, dar de fapt nu a rămas nici măcar o singură noapte în cort. În cortul lui, căci și-a instalat și el un cort în fața guvernului, dar prin cortul ăla sufla zi de zi vântul și colegii lui îl foloseau ca debara sau atenansă, unde-și depozitau lucrurile. Andrei însă a fost un om cinstit. În fiecare dimineață se scula în piață, ieșea din cort și se spăla într-un lighean, chiar în fața guvernului.

Andrei se ținea cu mâinile de șale și dădea ture garsonierei strâmte, deznădăjduit că șeful lui nu a putut să-i aprecieze sacrificiile pe care le-a făcut astă-iarnă. Și oare chiar să nu conteze pentru bos că s-a ales și cu o radiculită, în timpul acelor nopți de iarnă istovitoare, când, din cauza frigului, nu putea să pună geană pe geană decât spre dimineață?

Andrei era disperat și revoltat. Ar fi vrut să-l sune, ca să-l convingă să-și schimbe decizia, dar știa că șeful său este foarte încăpățânat, și orice tentativă în sensul ăsta e zadarnică. Oricum însă voia să-l telefoneze și să-i reproșeze că a renunțat așa de ușor la el. Și de ce, mai ales de ce, că Andrei nu înțelegea? Nu înțelegea de ce l-a dat la o parte? Cu ce oare să-l fi nemulțumit și când? Să-i fie căzut în dizgrație? Dar de ce nu i-a spus spus nimic despre asta. De ce să-l dea la o parte, când sondajele îl dau al doilea favorit? Până și sondajele sunt de partea lui și atunci cum să-i ceară să se retragă și să-i mai dea încă și un termen: până joi, la ora două?

Data de 13. Pentru Andrei 13 a fost mereu o dată fatală. Toate marile nenorociri din viața lui i s-au întâmplat pe data de 13.

Motanul Vlad i-a trecut prin față și Andrei i-a tras un picior, deși știa că acesta, săracul, nu avea nicio vină. Andrei nu se putea resemna cu ceea ce i-a cerut bosul și a luat receptorul în mână, dar l-a pus la loc. Bosului nu-i plăcea să fie telefonat. Numai el suna când voia. Ia ei îl puteau telefona doar în cazuri excepționale, și ăsta acum oare nu era un caz excepțional?

A luat iar receptorul în mână și l-a trântit în furcă. Prea mult a vorbit luna asta la telefon. Prea des a sunat peste graniță și nu a mai vrut să mai sune o dată, pentru că, oricum, nu o prea ducea prea bine cu banii.

Andrei și-a aprins o țigară. În favoarea cui însă i-a cerut șeful să se retragă? Nu s-a auzit. Cu toate că și-a lipit receptorul de ureche, și l-a lipit tare-tare, că i-a rămas un cerc pe lob, dar, oricum, nu a auzit, pentru că atunci când șeful i-a pronunțat numele, telefonul său a început să fâșâie și nu a auzit în favoarea cui i-a spus să se retragă.

 Să-l sune și să-l întrebe! Nu, asta nu se putea. Lasă că o să-l telefoneze șeful însuși și atunci o să-l întrebe. Până joi mai e o zi. Mai e timp. Cine știe, poate și se va răzgândi până joi. Cât de mult și-ar mai dori să se răzgândească!

Afară începu să plouă. Andrei a alergat speriat în bucătărie, cu un lighean în brațe, pe care l-a pus în mijlocul camerei . De fiecare dată când ploua, picura din tavan în mijlocul bucătăriei și, dacă nu așeza acest lighean sub apa care se dsprindea de sus, aceasta ajungea și la vecinii de jos și aceștia, mari susținători al oligarhilor aflați la putere, veneau cu o falcă în cer și alta în ușă, ca să-i scoată pe nas picăturile alea de ploaie.

Cu un alt lighean în mână, Andrei a alergat la balcon, unde la fel picura din tavan, și în timp ce alerga începu iar să tragă nădejde că șeful se va răzgândi și-l va lăsa în cursa prezidențială. Iar dacă-l va păstra, Andrei era sigur că va câștiga alegerile. Podeaua balconului era acoperită de apă.