Prima oară am fost în Rasseika, Bugeac, Ucraina, acum patru ani. Ajunsesem din întâmplare. Dumitru Crudu ne spusese că a fost într-un Primorkoe din Ucraina și a fost foarte frumos. Doar că există vreo 5 Primorkoe și noi am ajuns la cel de lângă Tatarbunar. Pe atunci președintele Ucrainei era Ianukovici.

Prima oară am fost în Rasseika, Bugeac, Ucraina, acum patru ani. Ajunsesem din întâmplare. Dumitru Crudu ne spusese că a fost într-un Primorkoe din Ucraina și a fost foarte frumos. Doar că există vreo 5 Primorkoe și noi am ajuns la cel de lângă Tatarbunar. Pe atunci președintele Ucrainei era Ianukovici.

Deși țara nu era în război, Bugeacul deja arăta jalnic. Simțeai direct după granița moldovenească: începeau gropile în asfalt, vama ucraineană arata jalnic, cu două încăperi făcute din cisterne, cu lucruri adunate aiurea prin praf. Anul trecut tot la Rasseika am fost, doar că pe alt traseu, nu prin Basarabeasca, ci prin Ștefan-Vodă. Aceeași jale: stepă nemărginită, gropi și sărăcie.

Oamenii vorbeau pe atunci că în Bugeac intenționat nu se bagă bani, pentru că a fost rupt de România și nu se știe când se va întoarce. Nu știu dacă exista o politică atât de clară, însă teritoriile până la mare arătau oricum semipărăsite. Au trecut patru ani de la prima vizită și acum mi s-a părut că nu s-a schimbat mare treabă. În bine, vreau să zic. Probabil că efectul pozitiv al Euromaidanului a fost reprimat de războiul din Donbas. Ianukovici nu mai e președinte, dar a lăsat moștenire omuleți verzi în regiunile separatiste.

Drumul a început direct cu aventuri. Luasem bilete la un autobuz de Chilia până la Tatarbunar,  de unde trebuia să schimbăm. Deja în autogara din Chișinău șoferul ne-a spus că nu trece prin Tatarbunar, dar ne va lăsa într-un sat de lângă – Spaska. La marginea Telecentrului a trebuit să așteptăm: cineva își uitase pașaportul.

La vama ucraineană era o lene mare, deși nu pot să mă plâng din alt punct de vedere de vameși. Fără toalete, fără să ai voie să fumezi și în general să stai pe lângă autobuz: șoferul ne-a dat indicații să stăm înăuntru, ca să nu-i supărăm. Și așa am stat vreo oră, după ce ne-am lăsat pașapoartele. Între timp un ucrainean a controlat bagajele cu un cățel mic, era o scenă de film cu Borat. Înainte de-a trece bariera, un soldat cu Kalașnikovul în mâini a mai făcut o tură prin autobuz.

După atâta stat în vamă, șoferul a oprit direct, mulți oameni voiau la toaletă și să fumeze. Pentru că autogara din Tarutino era închisă, am fost trimiși pe câmp. Ucraina era în beznă. Au urmat alte ore bune de mers prin tranșee – cam așa sunt drumurile în acea zonă.

La Spaska, într-o intersecție, șoferul ne-a dat jos, asigurându-ne că sunt multe autobuze spre Tatarbunar. Într-adevăr, ne-a luat în vreo 15 minute unul din Ismail. În gara din Tatarbunar, o ucraineancă ne-a spus că avem microbuz spre Rasseika la 7.40, deci mai aveam de stat vreo oră jumătate. Doar că nu prea avem pe unde ne plimba: gara mică, cu băncile vopsite în galben și albastru, mulți căței, care alergau după mașini. Apoi s-a adunat un grup din vreo cinci băieți. Veniseră în gară cu mașini Lada vechi, tunși scurt, cu busturile goale. O imagine de începutul anilor 90. Spre deosebire însă de alți ani, oamenii ne răspundeau în ucraineană când îi întrebam ceva în rusă.

Șoferul microbuzului de Rasseika a luat-o direct pe câmpuri, pe lângă drumul principal: știam deja  că asfaltul e mult mai prost decât drumurile de țară. Între timp, un copil a vomitat pe maică-sa, care s-a dezbrăcat în costum de baie, ca să-și schimbe hainele și să curețe.

Soarele era sus, noi intram în Rasseika. Drumul n-a fost deloc ușor, dar știam – a meritat. Ucraina tocmai își serbase Ziua Independenței. 25 de ani, ca și noi. Oamenii încă se mai felicitau: Хай живе Україна!