Pe scaunele din spatele meu, doi tipi aveau gura bogată. Încă de la Ciocana, de când au urcat, nu mai tăceau din gură. Turuiau întruna. Melițau ca la crâșmă, durându-i în cot că s-ar fi putut să-i deranjeze sau să-i agaseze pe cei din jurul lor-pe bărbații ăia blazați și femeile alea obosite, care veneau de la scârbici sau de pe unde o fi venind, ghemuiți pe scaune sau înghesuindu-se unul în altul, în picioare, vrând doar un singur lucru: să ajungă cât mai repede acasă. Și eu voiam să ajung cât mai repede acasă și nu aveam niciun chef să-i aud trăncănind. Și de câteva ori am vrut să-mi întorc capul ca să văd cine sunt șmecherii ăia doi cărora nu le mai tăcea gura, dar nu am făcut-o, până la urmă.

Unul dintre ei se plângea că orașul nostru e provincial și oferta sa culturală e egală cu zero.

-Uite, poți compara Chișinăul cu Sankt-Petersburgul? Da de unde. Acolo, sunt teatre și muzee, da în Chișinău sunt? Da pe dracu.

-Numai Ermitajul cât face. O lună de zile și nu-ți ajunge să-l străbați dintr-un capăt în altul, îl completă celălalt. Ce, Muzeul de Artă din Chișinău poate fi comparat cu Ermitajul?

-Ei aș.

-Dacă ieși în oraș, unde să te duci? Ce parcă ai unde? Pe când în Sanct-Petersburg poți merge la spectacole de teatru, sau la întâlniri cu scriitorii. Tare provincial și înapoiat mai e Chișinăul ăsta.

-Așa e, așa e, îi ținea hangul celălalt.

Dacă mi-aș fi putut astupa urechile cu niște dopuri de vată, mi le-aș fi astupat, dar nu aveam dopuri de vată la mine și nici nu-mi puteam băga degetele în urechi când atâția oameni erau în jurul meu. Am încercat să mă concentrez la ce aveam de făcut după ce voi coborî din troleu. Așa, voi coborî și îl voi găsi pe șoferul de la cursa Chișinău-Ungheni și îi voi transmite patru sute de lei pentru sora mea din Flutura. După care o voi suna pe Stela și îi voi dicat numărul de mobil al șoferului. Unul dintre tipii din spatele meu a început însă să urle la prietenul său și m-a dezbătut din gândurile mele.

-Să știi că eu nu am cu cine să votez, nu am. Da tu ce ai?

-Nu am nici eu.

-Până mai ieri, am vrut să votez cu Dodon, dar m-am răzgândit, când am mers la partidul său și secretara nu m-a lăsat să intru. Așa că nu am să votez cu el.

-Nici eu.

-Nu am cu cine să votez. Pentru că doar nu sunt nebun să votez cu Maia Laguta sau cu Ghimpu sau cu Marian Lupu sau cu... Cu... În fine, nu am cu cine să votez. Fiindcă toți au mâncat din același borș. Nu cred că am să merg la alegeri.

-Nici eu.

-Uite în Rusia ai cu cine. Cu Vladimir Vladimirovici, de exemplu,  da la noi, nu ai. Nu-i așa?

-Așa e.

Ne apropiam de stația mea și m-am ridicat de pe scaun. În timp ce mă apropiam de ușă, mi-am rotit capul spre cei doi șmecheroși care m-au scos din ghete ca să văd cine dracului o fi fiind băieții ăia de băieți care o făceau pe deștepții și superiorii în troleibuz și am înlemnit descoperind că nu erau niște filfizoni gomoși și îmbuibați, ci erau niște bieți boschetari. Îmbrăcați în niște haine soioase și jerpleite, s-au ridicat și ei de pe scaune și și-au croit drum spre ușă. Tăcând, păreau așa de umili și de nefericiți.

Afară, în stradă, m-au depășit. Dar i-am mai întâlnit o dată: cerșind pe pe peronul autogării de nord, pe care-l străbăteam și eu, cu treisprezece zile înainte de alegeri, în drum spre cursa Chișinău-Ungheni ca să-i transmit patru sute de lei sorei mele din Flutura.