Iulia s-a așezat pe marginea patului mamei, pe când Mihai a rămas în picioare, de unde o privea cu milă și tristețe. Mama și-a deschis ochii și s-a uitat îndelung la fiica ei, de parcă nu înțelegea cine e.

-Sunt eu, mamă, Iulia.

-Da, da, Iulia. Bineînțeles că te-am recunoscut, i-a spus ea, apoi și-a mutat privirile asupra lui Mihai care continua să stea în picioare și să o privească înduioșat. Mihai a salutat-o și doamna Tamara i-a răspuns.

-Mă bucur că ai venit cu Mihai. Da de ce nu l-ați luat cu voi și pe Andrei?

-Pentru că a plecat într-o delegație în Cehia.

-Nu cred, s-a ridicat mama în capul oaselor și le-a strigat cu o voce ostenită și gâtuită. Nu cred. Nu cred că de asta nu a venit. Mințiți! Mințiți amândoi! Și tu și ea mințiți. Că ea minte eu știu demult, dar nu știam că și tu ești un mincinos, Mihai. Să-ți fie rușine, i-a mai strigat mama și a început să plângă. Plângând, s-a întors cu spatele la perete și cum plângea așa, a adormit. Plângea, dar lacrimile încă-I mai curgeau pe obraji. În vîrful picioarele, Iulia și Mihai au ieșit în coridor, de unde s-au strecurat în mare grabă în curte, unde și-au aprins câteo țigară și fumul și l-au suflat unul altuia în față.

-Crezi că știe care e adevărul?

-Așa se pare.

-Dar de unde oare?

 -Să nu-I fi spus cineva.

-Dar parcă am convenit cu toți ca nimeni să nu-I spună. Oare cine naiba să-I fi spus?

-Și ce facem, odată ce știe adevărul? O luăm la înmormântare?

-Nicidecum. În starea în care se află dacă ar veni la înmormânatrea fiului ei, ăsta ar fi cel mai cumplit lucru. I-ar fi fatal. Cred că ar răpune-o imediat. Dar eu vreau să mai trăiască, încă măcar un pic.

-Și ce facem?

-Nu știu ce să facem. Inventează tu ceva că ești mai deștept.

În prag a ieșit doamna Georgeta, una dintre asistentele care o îngrijea pe mama lor.

-Doamna Tamara s-a trezit și întreabă de voi.

Iulia și Mihai au intrat în salon în șir indian și au rămas încremeniți în prag, când i-au auzit vocea.

- Și ce mai face Andrei?

-A plecat într-o delegație în Cehia, a bolmojit Iulia, cu ochii lipiți de podea.

-Nu cred că a plecat în Cehia,  i-a strigat mama, înroșându-se la față și obrajii Iuliei s-au făcut precum fața de masă întinsă pe credența de lângă pat. Eu cred că el pur și simplu nu vrea să mă vadă și, de aia, sunt tare supărată pe el. Așa să-I spuneți, sunt tare supărată pe el. E totuși copilul meu cel mai drag și nici măcar o dată nu a venit să mă vadă, le-a mai spus mama și iar a început să plângă: plângea în hohote. A intrat doamna Georgeta și i-a făcut o injecție  și a adormit. Dormea, dar lacrimile continuau să-I curgă pe obraji. Doamna Georgeta i-a îndemnat să iasă în coridor.

-Mai bine azi plecați. Prea multe emoții nu o să-I facă deloc. Reveniți mâine și când o vizitați încercați să stați cât mai puțin, pentru că acum mai mult ca orice nu are voie să se emoționeze.

Iulia și Mihai au închis ușa în urma lor și au părăsit în tăcere curtea spitalului. A doua zi, l-au petrecut în ultimul drum pe Andrei, iar la o oră după au mers s-o viziteze la spital pe doamna Tamara și aceasta imediat cum au intrat i-a întrebat dacă Andrei încă nu s-a întors din Cehia și ei i-au spus că a luat deja avionul și zboară spre casă.