În cadrul ședinței Subcomitetului privind conflictele înghețate din cadrul APCE, care urmează să aibă loc în ziua de 16 ianuarie la Paris, delegația autoproclamatei republici nistrene, potrivit unui comunicat al administrației lui Vadim Krasnoselski, va cere independența regiunii separatiste. Nu are nicio șansă să convingă instituțiile europene, bineînțeles. Cel puțin astăzi, categoric nu. Dar mâine?

Strategia secesiunii

Îmi e teamă că timpul lucrează în favoarea Tiraspolului, nu a Chișinăului. Să mă explic.

După cum arătam într-un comentariu publicat pe Deschide.md în ultimele zile ale anului trecut, în 2018 Transnistria va începe să caute în Europa partizani ai secesiunii sale, invocând dreptul istoric.  Va specula  precedentele internaționale de separare pașnică (Cehoslovacia, Muntenegru, Kosovo) pentru a le induce politicienilor  din Occident ideea că desprinderea malului stâng al Nistrului de cel drept este singura soluție pasabilă.

Din păcate, predicția noastră se împlinește deja. Krasnoselski nu lasă pe mâine ce poate face azi. S-a apucat de treabă.

La reuniunea din capitala Franței, în afară de delegațiile Chișinăului și Tiraspolului, sunt invitați și reprezentanții Austriei care s-au aflat la președinția OSCE-ului anul trecut. Separatiștii nu ascund că vor să profite de platforma APCE pentru a impune drept subiect de discuție recunoașterea internațională a independenței Transnistriei.

Strategia Tiraspolului nu este lipsită de sens. Regiunea rebelă are câteva argumente de natură istorică și totodată cazuri similare de dată recentă care pot fi folosite pentru justificarea secesiunii. Să le luăm pe rând.

Românitatea Transnistriei

RASS Moldovenească, precum se știe, a fost concepută în 1924 ca o trambulină cominternistă,  fabricată de Stalin și compania pe teritoriul Ucrainei pentru bolșevizarea ulterioară a României în eventualitatea izbucnirii revoluției mondiale. De abia după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost inclusă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pentru a contribui la comunizarea Basarabiei.  

Este adevărat că românitatea ancestrală a malului stâng al Nistrului nu are cum fi pusă la îndoială. În Evul Mediu, românii erau majoritari nu doar în actualul teritoriu al Transnistriei, ci și în întreaga Podolie. Ei erau sedentari în acest ținut, nu aduși să colonizeze locul. Se știe din cronicile poloneze, germane, slave și maghiare că în sud-vestul Ucrainei de astăzi existau zeci și zeci de sate românești.

Dar tot atât de adevărat este faptul că acest teritoriu a aparținut Principatului Moldovei cu intermitențe foarte puțin timp. L-a stăpânit efectiv, cu asentimentul Imperiului Otoman, domnitorul Gheorghe Duca care avea curți la Nemirov, pe Bug și la Țigănauca, în fața Sorocii. Se știe din studiile lui Nicolae Iorga și Alexandru Boldur că administratorul Transnistriei fusese, la finele secolului al XVII-lea,  hatmanul Ioan Bogatul, de altfel, străbunicul subsemnatului.

Toate aceste sunt pagini de glorioasă istorie românească. Ele nu sunt suficiente însă. Transnistria nu e Catalonia care de bună voie s-a unit cu Regatul Castiliei în Evul Mediu, construind împreună statul spaniol modern.

Oricum ai da, în cea mai mare parte a timpului, regiunea de malul stâng al Nistrului nu a făcut parte din teritoriul istoric românesc, chit că zona era populată preponderent de români. Cel puțin Ucraina la ora actuală ar putea la fel de bine să revendice acest spațiu.

Condiția sine qua non

Ceea ce contează cu adevărat însă este faptul că în 1992 la Nistru a avut loc un război. Acesta a fost declanșat de Moscova care a ocupat Transnistria pentru a ține în șah Chișinăul, împiedicând  astfel reunirea  Basarabiei cu România, integrarea Republicii Moldova în structurile euroatlantice.

Fapt e că a fost un diferend armat sângeros, iar acest episod poate fi tratat de conflictologia modernă și practicile politice curente drept un motiv pentru separare. În orice caz, singura justificare pentru recunoașterea independenței  Kosovo și desprinderea lui de Serbia fusese războiul dintre comunitatea sârbă și cea albaneză care face imposibilă împăcarea lor în viitorul previzibil.

Între conflictele care au avut loc la finele secolului trecut și începutul actualului mileniu există multe similitudini. Nu încape discuție. Dar și diferențe sunt destule. Războiul de acum 25 de ani de la Nistru nu poate fi comparat  întru totul, firește, cu ciocnirile armate din fosta Iugoslavie, unde au avut loc epurări etnice, soldate cu zeci de mii de victime în mijlocul populației civile.

Oricum, Tiraspolul invocă diferendul, vărsarea de sânge de odinioară, neîncrederea reciprocă, neputința reconcilierii și, deci, a conviețuirii celor două maluri ale Nistrului într-un singur stat unit.  Aceste argumente nu sunt luate în seamă deocamdată de comunitatea internațională atâta timp cât Rusia își menține prezența militară în stânga Nistrului. Nimeni nu-și dorește încă o enclavă rusească arhimilitarizată la frontierele NATO și UE. Agresiunea împotriva Ucrainei și anexarea Crimeii n-au făcut decât să complice și mai mult lucrurile.

Însă Kremlinul, care suferă tot mai mult de pe urma sancțiunilor occidentale, s-ar putea să se vadă constrâns  să mizeze pe cartea transnistreană. Dacă va încerca să folosească regiunea separatistă și retragerea sa militară din zonă ca o monedă de schimb în jocurile cu Occidentul, nu-i exclus ca precedentul Kosovo să fie aplicat în cazul regiunii rebele din estul Republicii Moldova. 

N-aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu sunt adeptul separării regiunii rebele ocupate militar de Rusia. Sunt contra recunoașterii internaționale a independenței Transnistriei sub orice formă. Totuși, trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt ele, nu cum ni le dorim.

Republica Moldova nu are capacitatea să asimileze Transnistria  cu populația ei urbană puternic sovietizată fără să-și prejudicieze identitatea politică și cea națională. România ar fi în stare, dar nu cred să vrea. De unde și impresia că în viitorul nu chiar îndepărtat s-a putea crea o situație în care separarea Transnistriei, secundată de evacuarea trupelor ruse, va deveni o condiție sine qua non a reglementării conflictului.

Autoritățile de la Chișinău trebuie să cunoască riscurile negocierilor separate cu Tiraspolul. Orice cedare necugetată, făcută astăzi, poate să se întoarcă mâine ca un bumerang împotriva noastră.