Abia pe la mijlocul anilor 80, o editură din Chișinău a tipărit primul dicționar explicativ al limbii române (moldovenești, cum i se spunea pe atunci), când eu eram în clasa a opta, punându-i capăt unei mari și cumplite suferințe de-a mele de-a citi romane sau cărți de proză în care se foloseau și cuvinte, cărora eu nu le știam sensul.

Abia pe la mijlocul anilor 80,  o editură din Chișinău a tipărit primul  dicționar explicativ al limbii române (moldovenești, cum i se spunea pe atunci), când eu eram în clasa a opta, punându-i capăt unei mari și cumplite suferințe de-a mele de-a citi romane sau cărți de proză în care se foloseau și cuvinte, cărora eu nu le știam sensul. Înghițeam zilnic romane și cărți de proză. O dată la trei zile plecam de la biblioteca din sat (azi recondiționată într-o sală pentru cumetrii și parastase) cu o plasă bucșită cu cărți. Dar în toate aceste cărți mă izbeam și de cuvinte, și nu erau puține, pe care nu le știam. Neologisme, arhaisme sau cuvinte pe care nimeni nu le utiliza în satul nostru. Fără îndoială că înțelesul lor îl deduceam din context,  fără să știu cu adevărat ce înseamnă, pentru că nu aveam la îndemână un DEX, ca să-l pot deschide și să aflu din prima sursă ce semnificație include în sine. Acum, când mă gândesc la vremurile alea sovietice mă apucă groaza. E ca și cum aș fi citit cărți cu pagini pătate, găurite sau rupte. Suferința mea  era cu atât mai mare cu cât îmi plăcea la nebunie să citesc. Dar adevărata mea dramă era aceea că multe dintre aceste cuvinte îmi rămâneau în cap după lectură. Și eu le foloseam ulterior în compunerile pe care le scriam la școală sau în timp ce răspundeam la orele de literatură română (din nefericire, pe atunci i se spunea moldovenească), pentru că învățătoarea ne încuraja să ne dezvoltăm vocabularul și ne dădea note mari când foloseam cuvinte noi. În goana după note mari și din dorința de-a o impresiona pe doamna profesoară utilizam neologisme sau arhaisme sau pur și simplu cuvinte care nu circulau pe la noi, cărora nu le știam sensul. Nu știu dacă le știa și doamna profesoară, poate le știa, dar poate nu, însă de fiecare dată îmi dădeam note mari. Luam note mari pentru că foloseam niște cuvinte pe care le investeam cu un înțeles pe care eu credeam că l-ar fi putut avea, dar pe care, în realitate, multe dintre ele nu-l aveau.

Ei bine, și nu erau puține cuvintele alea.

Când, în sfârșit, o editură din Chișinău a tipărit primul DEX al limbii române, mi-a căzut maxilarul când am descoperit că foarte multe cuvinte pe care eu le întrebuințam în compunerile mele școlare sau în primele mele încercări de proză, aveau alte sensuri decât cele cu care le foloseam eu. Asta era drama mea, că vorbeam într-o limbă păsăsearcă, într-o limbă care nu exista în realitate și după ce mi-am cumpărat DEX-ul am reînceput să învăț limba română. De DEX-ul acela nu mă despărțeam nici noaptea. Dormeam cu el și în pat. Îl citeam ca pe un roman, pagină cu pagină, însușindu-mi adevăratele înțelesuri ale cuvintelor.

Nu vă mai spun ce bucurie am trăit într-o bună zi când o doamnă cu spatele drept, îmbrăcată într-o rochie neagră, m-a oprit în fața căminului în care trăiam și m-a întrebat, după ce m-a rugat să închid ușa și să ne dăm într-o parte, cât mai aproape de stradă, dacă nu m-ar interesa să cumpăr un DEX al limbii române, editat la București.

-Cum să nu, doamnă, desigur.

Mi-a spus cât costă. Mă costa jumătate de bursă, dar i-am dat banii pe loc și am urmat-o, străbătând jumătate de oraș. S-a uitat circumspectă prin părți când am intrat în casa scării. Acolo m-a lăsat s-o aștept și, nu peste mult, a apărut  cu o pungă neagră,  pe care, când i-a desfăcut baierile, am văzut DEX-ul.

O carte pe care o purtam peste tot cu mine. Am luat-o chiar și în colhoz de pe malul Nistrului, unde am fost trimiși să strângem roșii. Cel mai tare îmi plăcea să vânez cuvinte noi. Vânătoarea de cuvinte românești noi- asta era marea mea pasiune. Ce-am mai suferit când cineva mi l-a furat. Parcă m-ar fi lăsat fără casă, în stradă.

Abia peste alți câțiva ani, am putut să-mi cumpăr un alt DEX și iar am devenit fericit.

Vă spun sincer, nici azi nu cunosc o bucurie mai mare decât să deschizi DEX-ul și să descoperi cuvinte noi sau să dai peste cuvinte cărora le-ai uitat sensul și să le înveți din nou.

Și azi această carte este nelipsită de pe masa mea. În fiecare zi o deschid și o tot răsfoiesc până dau de un cuvânt nou. Un cuvânt nou e ca un prieten nou. E ca o stradă pe care nu ai mai fi fost până atunci.