Dodonii tipici. Dodon este un prototip caracteristic basarabean, un fenomen local, dacă vreți. Dodonul tipic este un tip (tipă), născut în RSSM, chiar dacă a văzut lumina zilei după 1991, adică după proclamarea Independenței. Se consideră moldovean, de aceea, afirmă el, limba pe care o vorbește este moldoveneasca. E adesea nostalgic după perioada sovietică, când „toți aveam de lucru, în țară era ordine, iar în magazine – de toate”. Preferă să se informeze din surse, evident, rusești. Îl irită cei care se dau inteligenți, îl enervează totul: vorba, chipul, privirea. Cine nu este cu el este, fără nuanţe, contra lui. Cel mai mult îi scot din sărite românii și americanii, dar și mai mult îl calcă pe bombeuri vecinul de alături, care scrie în grafie latină și vorbește, ca să vezi, fără rusisme! Visul lui este refacerea URSS sau măcar a Rusiei Mari, care să ajungă până în Moldova. Îi place Rusia, fiindcă „de acolo ies gazâli”, vorba neuitatei spicherițe … Faptul că i se spune Dodon este doar o întâmplare. Putea să se numească Petrescu, Ivanov sau Sidorov, nu contează: dodonii reprezintă un fenomen și trebuie abordați ca atare.

Dodonii atipici. Mai avem și altfel de dodoni, atipici. Aceștia spun că vorbesc româna. Majoritatea sunt bine școliți și consideră politica o chestie despre care ei cunosc totul. Unii dintre el își etalează cucuiele politice – dovada bătăliilor pierdute. Ei cred că bunele intenții sunt pavaju, care poate duce doar în rai. Cred cu uşurinţă vorbelor și adesea confundă aparențele cu realitatea. Sunt romanticii politicii dintre Nistru și Prut. De o sinceritate și de o naivitate debordante. E un mare păcat să-i lași nemanipulați. Timp de 25 de ani – un pătrar de veac! – au luat țeapă de la toți politicienii în care au crezut și pentru care erau gata să se sacrifice. Acum fac din nou coadă.

Cei mai școliți încearcă să trăiască din scris, alții sunt sau au fost parte a unor proiecte cu finanțare străină. Nu au o sursă de existență stabilă, deoarece dodonii tipici nu cumpără cărți, iar proiectele, vai, au proprietatea de-a se încheia. De aceea pot fi uşor înregimentați. Unii cearcă să supraviețuiască pe lângă cei din politică. Iubesc cu patimă, urăsc cu furie. Noua cauză pe care o servesc o consideră nobilă și singura corectă, iar cei care o reprezintă sunt sacralizați. Într-o societate normală, probabil, ar fi fost floarea națiunii, la noi, însă, din păcate, sunt niște dodoni, chit că atipici.

Dodonii lui Dodon. Ăştia sunt dodonii pur sânge. Majoritatea sunt urmașii comuniștilor mai vechi și mai noi. Preferă explicațiile simple și fac ulcer la chestiile sofisticate. De unde şi adoraţia pentru liderul care le vorbeşte pe înţeles. Şi de aceea îl vor președinte. Ei cred că va fi unul perfect. Va pune capăt prieteniei cu europenii  („care ne-au distrus familiile și ne-au pustiit satele”), că va înceta cochetarea cu americanii („care ne-au ruinat economia și ne-au dezbinat țara”). Dodonii lui Dodon cred că, ajuns preşedinte, va dizolva grabnic parlamentul, îl va pune pe Plahotniuc la pușcărie, va restabili sârma ghimpată pe Prut și va convinge Rusia să accepte toate produsele noastre: ieftine şi multe în chilă.

Dodonii Maiei. La prima vedere, este vorba tot despre nişte dodonii atipici. Dar sunt, totutşi, diferiți. Unii dintre aceștia au dus-o bine mersi când dodonul lor era mare șef peste Ţara Dodonilor. Ei chiar așa îi spuneau: „Şefu!”. Deși sunt diferiți, se doresc parte a unei alte civilizații – civilizația Maia care, probabil, va marca existența dodonilor atipici pentru o bună perioadă de timp. Par mai moderni, mai europeni, deși nu totdeauna sunt consecvenți. Țin la valorile populare, le place muzica, dar nu toate instrumentele muzicale, de aceea poartă câte o batistă pe care ba o pun, ba o ridică de pe țambal. Îi leagă de dodonii tipici ura declarată față de Plahotniuc – răul absolut, cum îi zic. Acum se mobilizează pentru a nu permite dodonilor tipici să preia președinția.

Mai avem și alți dodoni, dar acum aceștia nu contează. Unii au fost scoși din cursă, alții sau autoexclus.

Alegerile dodonilor. Pentru alegerile din 13 noiembrie, atât dodonii tipici, cât și cei atipici își au propriul candidat la președinție. Oricum nu s-ar numi, va fi unul al dodonilor. Asta înseamnă că prezența dodonilor în politica noastră va perpetua. Aici vroiam să fac un apel pentru care, totuși, dintre dodoni să votăm, dar ego-ul critic m-a îndemnat să păstrez echidistanța, nu cumva cititorul neutru să aibă senzația că pe final de text a mai luat o țeapă, de data asta, chiar, de la autor. De aceia apelul meu va fi doar unul mobilizator: Toți la alegeri!

De pe acum este clar că următoarea mișcare civică va fi „Moldova fără Dodon, Moldova fără dodoni!”. Dar, dacă scăpăm de dodoni, mai rămâne cineva pe aici? Asta-i întrebarea…