Doamna Moraru se grăbea spre troleibuzul din stație, dar geanta de rafie burduhănoasă nu-i permitea să înainteze prea repede și după fiecare doi pași se oprea, o lăsa din mână și-și trăgea sufletul. Cu toate că întunericul încă nu se destrămase cu totul, troleibuzistul a văzut-o în retrovizor, s-a dat jos din vehicul, i-a înșfăcat geanta și i-a cărat-o în salon. Pufăind, bătrâna își târa picioarele din urma lui și-i mulțumea întruna. Bărbatul i-a lăsat geanta lângă ușă, a intrat în cabină și a pornit troleul.

La stația de lângă gară, troleibuzul s-a golit de oameni: majoritatea, oameni în vârstă, care se zoreau să ajungă în piața care se întindea în fața gării ca un plastron. Și printre ei,  își iuțea pașii și doamna Moraru, dar geanta aia voluminoasă pe care și-o trecea dintr-o mână în alta îi îngreuna înaintarea. Acum nimeni nu se mai oferea să-i care geanta pentru că toți își târau pufăind și încovoiați propriile sacoșe și pungi, la fel de corpolente, dacă nu și mai groase.

Când a dat colțul, pe doamna Moraru au apucat-o pandaliile, nu altceva. Iar a venit prea târziu și era abia ora șase și un sfert. Și-a aplecat ochii în pământ și-i venea să plângă. Toată piața aia era plină ciucure de bătrâni și bătrâne că nu aveai unde arunca un ac. Dar oamenii se întindeau ca un șirag de mărgele și pe trotuarele din jurul clădirilor cu cinci etaje care flancau clădirea gării și toți cu marfa deja așezată la vedere în fața lor pe cearceafuri sau pelicule de politelienă, așteptând să apară cumpărătorii,  stând în picioare sau așezați pe scăunele.

Pe doamna Moraru au trecut-o toate nădușelile când a descoperit că locul ei din fața poștei era ocupat de o bătrână spălăcită și uscată, care-și expuse deja marfa: seturi de farfurii, furculițe și pahare.

-Dar ăsta e locul meu. Aici, de obicei, vând eu,  îngăimă doamna Moraru, dar bătrâna aia nouă nici nu vru să audă ca să se mute în altă parte și îi râse în față. Să se ciondănească de dimineață nu avea niciun chef, și doamna Moraru plecă să-și caute un alt loc și zigzagă printre zecile de vânzători ambulanți, care o priveau chiorâș. Până sub poalele gării, oamenii au ocupat fiecare colțișor liber. Om lângă om, spate la spate, bătrânii și-au înșirat la picioare cam tot ce mai aveau prin casă și așteptau răbdători să se ivească primul cumpărător. Doamna Moraru și-a șters cu mâneca broboanele de sudoare de pe frunte și din ochi și s-a luminat în obraji. I-a venit o idee. Să-și etaleze marfa chiar sub panoul ăla electoral, unde oamenii erau invitați să meargă la vot. Și un nepot de-al doamnei Moraru făcea parte din nu știu ce partid, dar acum refuză să se gândească la el și lipi de asfalt un cearceaf, pe care așeză pardesiile, fâșurile, paltoanele și gecile de piele ale soțului ei mort, dar și o fustă mini de-a fiicei sale Aliona, plecată în urmă cu cinci ani în Irlanda, dar care în ultimii doi ani nu a mai telefonat-o măcar o dată.

I-au mas șoarecii în pântece, pentru că dimineață a plecat nemâncată din casă și și-a scos o sticlă de lapte din geantă și o bucată de pâine.  Cu ele în mână, stătea așezată pe un scăunel și își lua micul dejun în fața străzii pe care rulau mașinile. Nici unul dintre cei care a trecut pe alături nu și-a întors capul spre hainele înșirate la picioarele ei, toți grăbindu-se, pasămite, la gară sau la muncă. Darămite îi era ciudă doamnei Moraru pentru că toți erau bine îmbrăcați și ghiftuiți. A băut jumătate de sticlă, dar cealaltă și-a lăsat-o pentru prânz, pentru că și la amiază o să i se facă foame, știa asta prea bine. Veni și amiaza și nimeni nici nu s-a uitat măcar o dată la hainele aduse de ea, cu toate că soțul ei a fost ofițer de poliție și avea nas pentru boarfe.

Doamna Moraru era disperată, se gândea cu groază că iar se va întoarce acasă cu geanta burdușită și cu portmoneul plin cu praf. Deodată, a început să fremete de bucurie când un domn între două vârste și-a îndreptat indexul spre o fustă mini de-a fiicei sale și a întrebat-o cât costă. Ea i-a spus, și acesta, fără să se tocmească, i-a dat cât i-a cerut și a plecat cu fusta mini a fiicei sale, băgată într-o pungă. Bărbatul ăsta o fi având fluturi în cap, și-a spus doamna Moraru, dar poate cine știe o fi vrând să-i facă vreun cadou soției sau iubitei sale. Oricum ar fi, în fusta aia mini fata ei a avut mare succes la băieți. Toți își întorceau capul după ea când mergeau împreună pe stradă. În fusta aia mini a venit acasă însoțită de primul ei soț.

Fusta aia mini a fost ultimul obiect de îmbrăcăminte de-al fiicei sale. Toată toamna i-a vândut garderoba.

Acum, dacă fata ei s-ar întoarce acasă, nici nu ar mai avea cu ce să se îmbrace.

Se făcu și amiază și doamna Moraru își goli și restul laptelui din sticlă. Deasupra ei se înălța panoul ăla electoral uriaș,  unde oamenii erau chemați să iasă duminică la alegeri. Doamna Moraru mai reuși să vândă și două pardesie de-ale soțului ei și se gândi că locul ăla e chiar mai bun decât în fața poștei. Aici, sub panoul ăsta electoral, vânzarea i-a mers astăzi chiar cu mult mai bine. Important e să vin mâine cât mai devreme, ca să nu mi-l ocupe nimeni, și-a spus doamna Moraru, în timp ce-și încărca geanta cu hainele nevândute și se îndreptă spre stație, cu o speranță în suflet.