Zinaida Tărâţă (sau Zina, cum îi spuneau colegii) a fost profesoară de limba română. La catedra de profil a Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi. I-am preţuit deopotrivă competenţa şi austeritatea, ca şi, mărturisesc, figura bine croită şi păstrată, te miri cum, în condiţii ca ale noastre, până la capăt. S-a prăpădit acum vreo doi ani, după o suferinţă cumplită, de nedescris. Zina era o apariţie care îţi strivea frivolităţile şi te disciplina. M-am suprins zilele astea, gândindu-mă la dânsa, că limba română va fi arătat, la orele ei, ca o matematică mişcătoare... (Gh. N.)

*

 

Marele risc care te pândeşte cu ocazii din astea (un risc definitiv, ar fi trebuit să adaug) e patetismul. Urmat imediat de grandilocvenţă, ton afectat şi ce te mai face ridicol într-un moment în care, de fapt, eşti cât se poate de grav şi bine tranzitiv. Să văd dacă nu clachez şi eu.

Era prin august. Mă revăd coborând dintr-un taxi exact acolo unde comandasem: Suceava, 17. Aveam sentimentele cumva împărţite, greu şi acum de definit. Cum mergi la un suferind mascând motivul? Compasiunea afişată nu face bine nimănui şi oricum se percepe ca un fals. Exuberanţa, să zicem, e şi ea, în acest caz, o marcă a ipocriziei. Aşa că urc scările încercând să potrivesc un echilibru şi să convoc cât mai mult firesc. Liftul mă devansează dincolo de peretele gros de beton, apoi coboară şi zgomotul, vaierul, de fapt, pe care îl produce mă smulge din aprehensiuni. Privesc inscripţiile de pe pereţi, treptele, balustradele: mă agăţ de realitate, într-un fel.

Pe palier, înainte să apăs butonul soneriei, mă opresc să-mi trag răsuflarea. Stau aşa preţ de câteva minute. Uşile liftului se deschid undeva la un etaj inferior, apoi, după un timp, se închid cu trosnet şi maşinăria începe să coboare. Naivă miză, realitatea: liftul îndepărtându-se nu face decât să sporească senzaţia de teroare. Sun dintr-odată febril, peste toate ezitările.

  *

Cum să spun? Ştiam că trebuie să arate într-un mod asemănător, nu se poate altfel în asemenea cazuri şi totuşi figura ei serafică, pierdută într-un voal mat m-a găsit nepregătit! M-am oprit la doi paşi, zăpăcit ca un şcolar.

— Buna! – îngaim şi întind stângaci crizantema pe care am ocrotit-o cum am putut în habitaclu.

Mâna Zinei e nefiresc de lină, dar ochii şi, în profunzimile lor, atitudinea uşor sarcastică şi necruţătoare sunt aceiaşi. Floarea nu mă salvează de perdaf: încasez pentru că am venit cu vreo două ore mai târziu decât convenisem.

— Am trecut – încerc să mă disculp – pe la comisia de admitere şi…

Lasă! – face gestul. Sunt invitat să iau loc alături, pe canapea, mă aşez şi în secunda următoare, ca să dreg cumva proasta impresie, mă aud debitând, cu aplomb, cum că florile de la poeţi rezistă mai mult, vezi dumneata!

— Aşa şi este! – vine replica imediat, pe un ton absolut serios, lăsându-mă cu gura căscată.

— Uite, trandafirul Margaretei stă de trei săptămâni şi încă nu s-a ofilit!…

*

Două linii subţiri, aproape evanescente coboară din umeri până în poale, unde se întrepătrund molcomindu-se fără puteri, ca după un periplu istovitor. Mâinile Zinei! Ca să nu mă holbez atâta, făcând-o să-mi simtă în cele din urmă stupoarea, fac pe agentul imobiliar:

— Faină, garsoniera!

Mă aşteptam la o vorbă mai stingheră, după obicei, dar gazda chicoteşte şi pare că vrea să se ridice. Sar s-o ajut.

Se îndreaptă spre imensa fereastră de vizavi. Calcă… nu prudent, ar fi impropriu spus – într-un fel, rigid. Un mers imobil, mersul suferinţei, nu mai încape îndoială. O urmez încercând în zadar să prind cu privirea – din reflex, iertaţi-mă – curbura coapselor, conturul corpului ei împuţinat. Rochia însă parcă pluteşte singură! Privesc cum ocoleşte masa împănată de cărţi, apoi face pe dreapta, cătinel, până ajunge lângă draperie. Aici ne chinuim puţin să întoarcem încuietoarea, aşa – şi ce vedem? O terasă care trece pe lângă sufragerie, oprindu-se hăt în dreptul dormitorului. Asta era! Am dat deci încă o dată în bobote!

O să-mi arate pe urmă baia, debaraua, o să discutăm, ca două vechi cunoştinţe, revoltate la unison, despre costurile întreţinerii.

— Iarna, clar, e mai scump, dar cu ei nu te mai pui…

— Păi!

De fapt, eu sunt cel care perorează, mie nu-mi mai tace gura. Ai şi internet, întreb, că tot văzusem un laptop pe masă. Fără fir? Hm! Da la Ungheni mai ţii minte când ne-am reîntâlnit? Erai preşedinta unei comisii de bac. Da, da! Că veni vorba, Zina îşi aminteşte de nepoţelul lui Onoico („Grişa, nu ştiu dacă l-ai cunoscut”), care, într-o zi, sosit pe ospeţe, se şuşoteşte cu bunică-sa. „Da eu zic: ce, i-i foame?”. „Bunică-sa: nu, cartea! Când o să-i deie nana Zina cartea!”.

Şi-a făcut acest obicei: să cumpere cărţi spre a le dărui. Îmi spune cum a mers ea odată la un botez cu Encilopedia copiilor: „Să te duci la cumetrie cu cartea, Ghena!” Cred că ai fost singura din context, nu? „Da pe mine mă doare capul?”. Chiar: a avut mereu un aer propriu, simţeai că te judecă dint-o perspectivă asumată, nu cu postulate de împrumut. Singurătatea ei, grozavă acum când trupul i se rarefiază, trebuie că a avut mereu în pandant caracterul. Dar ce văd colo, pe raftul de jos al bibliotecii? Vasile Breban! Ai şi tu dicţionarul acesta, vai! E din ’80, eu mi l-am cumpărat de la Reni. A! – şi Preda, aceeaşi ediţie…

*

De ce n-ar fi stat pe palier un psihanalist să-mi spună că limbuţia mea va uzurpa, înăuntru, tăcerea simplă şi fără echivoc, pe care o aveam pregătită în semn de respect pentru o suferinţă despre care ştiu ceva cât se poate de concret? Mi-aş fi muşcat caritabil limba şi nu i-aş mai fi făcut înţeleptei mele gazde capul calendar. În orice caz, nu aş fi sleit-o de ultimele puteri.

— Lilia, adă-mi oleacă de apă!

Profit de pauză:

— Spune-mi şi mie cum te simţi.

— Ghenadie, cum mă simt…

— Spune-mi tehnic!

Dar tehnic e cu neputinţă de reprodus. Îmi înţepenesc degetele pe taste. Trei intervenţii, una tomografie, nu mai ştiu câte şedinţe de chimioterapie…

Experienţe din astea îţi dau, totuşi, o neînchipuită putere de resemnare. Închid ochii şi o revăd cum stă puţin gârbovită, cu mâinile ei transparente, uitate pe genunchi, şi priveşte prin geam, de unde răzbeşte o părere de larmă.

Era fine de august, toamna iriza de pretutindeni. De pildă, din foşnetul parcă mai aspru al frunzelor. Sau din lumina mai densă şi cumva mai apăsătoare a chindiilor.

— Ei, ce-ai să-i faci, Ghenadie? N-au mai prescris nimic. De-amu ei îmi pun numai analgezice, de două ori pe zi.