Bărbații din fața mea discutau în șoaptă, mergeau unul lângă altul și vorbeau în barbă, se uitau furtiv prin părți și pășeau pe înfundate, măturând cu ochii strada. Au dat roată terasei intens luminate și s-au oprit în coasta stației, unde ardea un bec chior. Bărbatul care-și ținea mâinile în buzunare l-a întrebat pe celălalt bărbat, care avea o față unsuroasă:

Bărbații din fața mea discutau în șoaptă, mergeau unul lângă altul și vorbeau în barbă, se uitau furtiv prin părți și pășeau pe înfundate, măturând cu ochii strada. Au dat roată terasei intens luminate și s-au oprit în coasta stației, unde ardea un bec chior. Bărbatul care-și ținea mâinile în buzunare l-a întrebat pe celălalt bărbat, care avea o față unsuroasă:

-Și chiar nu bolnavi de nimic?

-Bag mâna în foc, man, i-a răspuns bărbatul cu fața linsă, îmbrăcat într-un șort mulat, strâmt, gata să crape pe el.

-Totuși eu mai întâi vrea să văd pe ei, i-a pus o condiție primul bărbat, într-o română pocită. Se vede că nu era român și româna o învățase de curând sau, poate, cine știe, o fi fost și el român, dar a fost foarte mult timp plecat din țară și te miri știe de când nu a mai scos un cuvânt în limba sa. Și-a îndreptat ochelari pe nas și abia acum am observat că purta ochelari fumurii. Ochelari fumurii, noaptea.

-Cum să nu, mister, haideți să vi-i prezint, s-a grăbit să se căciulească bărbatul cu fața unsuroasă și l-a îmbiat să-l urmeze.

Avansau cu pași apăsați spre hotelul „Național”. Bărbatul cu fața unsuroasă mergea un pic în față, de parcă ar fi pășit printr-o pădure și ar fi dat crengile într-o parte, croindu-i drum tovarășului său, iar domnul cu ochelari fumurii se ținea coadă de el, de parcă se temea să nu se rătăcească. Bărbatul cu fața linsă de câteva ori s-a oprit și s-a uitat lung la oamenii care veneau după ei pe trotuar, apoi iar și-au continuat înaintarea spre hotelul „Național”.

Nu că aș fi vrut să-i urmăresc mă țineam după ei, ci că aveam chiar drum în direcția aia. Un jurnalist de la radio „Noroc” m-a invitat la emisiunea sa,  care trebuia să înceapă dintr-o clipă în alta și  vrând, nevrând, trebuia să mă grăbesc. La drept vorbind, dacă aș fi putut ajunge la radio „Noroc” pe o altă stradă, aș fi virat pe ea imediat, pentru că, de fapt, tipii ăia doi nu mi-au plăcut deloc încă de când i-am văzut dând rotocoale stației. 

Bărbatul cu fața uleioasă s-a făcut nevăzut pe ușa hotelului fantomă, de unde, nu peste mult, s-a întors întovărășit de cinci copiii de vreo zece-doisprezece ani. Orbit de curiozitate, m-am ciucit după un moskvici galben. Telefonul îmi zbârnâia în buzunar și domnul cu ochelari fumurii a început să-și învârtă agitat capul prin părți și atunci l-am pus pe mut. Mă suna jurnalistul de la radio „Noroc”, dar nu i-am răspuns pentru că ardeam de curiozitate să văd ce o să se întâmple mai departe.

Bărbatul cu ochelari fumurii se plimba prin fața țâncilor din fața sa și-i examina cu mare atenție, privindu-i indiscret . Îi înconjură pe la spate, măsurându-i cu ochii din cap până în picioare.  De după mașina unde m-am dosit eu nu auzeam ce-și spuneau, dar vedeam ce făceau. Bărbatul cu ochelari fumurii își îndreptă indexul spre un pici cu părul roșcat și am înțeles că pe acesta l-a ales. Ceilalți puști au dispărut în ruinele hotelului „Național” și a rămas doar piciul cu păr roșcat.  Când domnul cu ochelari fumurii a scos un teanc de bancnote din buzunar și i-a întins câteva tipului cu fața unsuroasă, am început să tușesc. Tușeam zgomotos și nu mă mai puteam opri. Și ei s-au prins că nu sunt singuri și au luat-o la fugă spre o mașină neagră, parcată la marginea străzii. Pe când fugea, domnul cu fața unsuroasă a fluierat și din hotel au țâșnit puștii ăia de zece-doisprezece ani și s-au repezit spre mașina unde stăteam ascuns.

Dar nu era patru sau cinci, ci mult mai mulți și în timp ce alergau spre mașină se înarmau cu pietre și bâte, amenințându-mă că o să mă termine. De sub mașina unde stăteam ascuns, nu știam ce să fac: să fug? Să fug nu avea sens, că puștii m-ar fi ajuns imediat, dar și să stau cu mâinile în sân, tot nu era bine. Deodată, de sub roțile mașinii ieși un bărbat cu haine slinoase și părul sârmos și se ridică în picioare, se porni clătinându-se spre haita aia de copii dezlănțuiți, întrebându-i ce dracului s-a întâmplat că țipă în halul acesta. Puștii l-au înconjurat cât ai clipi din ochi și au început să-l înjure și să tragă în el cu mâinile și picioarele, iar eu, ca să-mi salvez pielea, am luat-o la fugă spre radio „Noroc”. 

Emisiunea deja s-a terminat și prietenul meu de la radio „Noroc” s-a supărat foc că nu am venit la emisiune și a trecut glonț pe lângă mine, refuzând să mă asculte.

Rămas singur, m-au asaltat gândurile: oare ce s-o întâmplat cu boschetarul acela pe care l-au luat la bătaie picii? Remușcările că nu i-am sărit în ajutor nu-mi ădeau pace și m-am întors în fața hotelului. M-am învârtit în jurul Mosckviciului galben, sperând să nu-l fi omorât pe boschetar, dar mă așteptam la tot ce putea fi mai rău. Nu am dat peste nici un cadavru, dar nici peste boschetarul cu părul sârmos. Nu era nicăieri. Înseamnă că e viu, m-am bucurat eu și am vrut să plec. Dar când să plec, iar l-am văzut pe domnul cu fața unsuroasă conducându-l pe un alt bărbat îmbrăcat în șort mulat și strâmt spre intrarea în hotelul „Național” și pe loc m-am tupilat după roțile mașinii ăleia galbene, care, de altfel, era și ea abandonată. O mașină abandonată în fața unui hotel părăsit.