Dumitru CRUDU // Transnistria pe care eu am pierdut-o

Când l-am văzut în cadrul ușii, cu părul cărunt și vâlvoi, hirsut, cu hainele slinoșate, tras la față, slab de i se vedeau oasele și prin tricou, frângându-și mâinile, și privindu-mă trist, nu știam ce să fac, să-l las să intre sau nu. Ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic și fără a face vreo mișcare. Secundele treceau și eu nu mă puteam hotârî să-i trîntesc ușa în nas, așa cum visasem că o voi face în toate aceste zile după ce am aflat că a fugit la Chișinău ca să-și scape pielea, abandonându-ne în cele mai cumplite momente, când peste tot se trăgea, lăsându-mă cu un copil mic, cu o fetiță mută și neajutorată pe cap, cu un bătrân chinuit de o cefalee cumplită și cu o bătrână care și-a părăsit casa fugind cu noi și, drept urmare, a și pierdut tot.

Când l-am văzut în cadrul ușii, cu părul cărunt și vâlvoi, hirsut, cu hainele slinoșate, tras la față, slab de i se vedeau oasele și prin tricou, frângându-și mâinile, și privindu-mă trist, nu știam ce să fac, să-l las să intre sau nu. Ne uitam unul la altul fără să ne spunem nimic și fără a face vreo mișcare. Secundele treceau și eu nu mă puteam hotârî să-i trîntesc ușa în nas, așa cum visasem că o voi face în toate aceste zile după ce am aflat că a fugit la Chișinău ca să-și scape pielea, abandonându-ne în cele mai cumplite momente, când peste tot se trăgea, lăsându-mă cu un copil mic, cu o fetiță mută și neajutorată pe cap, cu un bătrân chinuit de o cefalee cumplită și cu o bătrână care și-a părăsit casa fugind cu noi și, drept urmare, a și pierdut tot. Pufăia zgomotos, de parcă ar fi fugit continuu tocmai de la Chișinău. Era așa de schimbat acest ticălos care și-a abandonat familia în gura tunului doar ca să rămână în viața că am ezitat să-i închid ușa în nas, așa cum m-am gândit s-o fac imediat cum am înțeles cât de josnic e, așa cum m-am gândit s-o fac atunci când am deschis larg ușa, uitând s-o mai închid la loc, în primele clipe de după bombardamente și l-am găsit pe tata zăcând fără simțire, zăcând mort, sub mormanul ăla de moloz, cu o gaură mare în cap, astupată de tencuiala care se desprindea din tavan și cădea peste socrul meu mort. Am jurat să nu-i dau drumul în casă, dacă se va mai întoarce vreodată la noi. Am jurat asta și azi-dimineață când l-am condus pe tata, doar eu și cu Iulia, pe ultimul drum. Aceasta chiar nu i-o mai puteam ierta. Ochii îi ardeau în cap și buzele îi erau uscate, și le lingea ritmic cu limba, de parcă ar fi avut febră sau poate chiar avea și mă întrebă: deja l-ați înmormântat, oare am ajuns prea târziu? Și începu să plângă. Și mă întrebă precipitat, băgându-și degetele în gură: unde, unde l-ați înmormântat și pentru că eu nu am vrut să-i răspund, se răsuci pe călcâie și alergă în jos pe scări. Am mai auzit doar ușa de la intrare trântită de perete și l-am mai văzut doar seara, când iar sună la ușă și eu iar am ieșit în prag și am ezitat să-i închid ușa în nas, așa cum am vrut s-o fac în tot acest răstimp în care aveam nevoie de ajutorul lui și el nu era alături. Nu știu ce mă făcea să nu-i trântesc ușa în nas și să încui lacătul. Nu știu, poate ochii lui dispăruți în orbite sau poate părul lui alb- Doamne ce mai albise!-și mâinile lui murdare de noroi pe care le scotea pe mică de ceas din buzunar .

Fără să-i spun nimic, m-am dat într-o parte și l-am lăsat să intre. Fără să-și ceară voie, a intrat în baie și și-a făcut un duș. Fără să-și ceară voie, a mers la bucătărie și și-a turnat o farfurie cu borș, pe care a hăpăit-o stând în picioare.

-Ăsta cine e, mamă? m-a întrebat Iulia, atrasă de zgomotele pe care taică-său le răspândea în jurul său. Nu i-am răspuns.

-A început să vorbească? se întoarse mirat spre mine, dar nici lui nu i-am răspuns.

-Ai început să vorbești, i se adresă direct fetei lui, și schiță un pas spre ea, dar Iulia făcu cinci pași înapoi. Rămase țintuit locului, undeva în mijlocul camerei, uitându-se încurcat când spre mine, când spre fata lui, de parcă nu ar fi înțeles ce se întâmplă și de ce suntem așa de distante și rezervate sau poate chiar nu înțelegea. Valurile de tandrețe care i se revărsau din ochi, și le reprimă și nu se apropie de Iulia sau de mine. Am ieșit din bucătărie și mă urmă, de parcă se temea să rămână singur cu Iulia, care-l fulgera cu ochii. Mă urmă în camera pustie a tatei, în care nu mai locuia nimeni după ce acesta fusese ucis de o schijă în timpul acelui bombardament de pomină, când ne-am ascuns în subsol, și pe el nu l-am luat cu noi, dacă l-am fi luat poate că ar mai fi trăit și acum, dar cum să-l fi cărat, când eu nici pe Iulia nu o puteam duce în brațe?

-Și tata, cum a murit tata, cum s-a întâmplat?

Nu i-am răspuns. Pur și simplu i-am întors spatele. Cu spatele la el, m-am apropiat de dulap, de unde am scos un set de cearceafuri proaspăt spălate. Stătea pe marginea unui scaun și mă privea nedumerit. I-am făcut patul și am ieșit în tăcere. N-a mai venit după mine. Dar nici n-a aprins lumina.

Numai un sentiment acut de milă m-a oprit să-l dau afară din casă. Numai un sentiment mistuitor de milă m-a împiedicat să nu-l iau la palme și să nu țip la el, așa cum visasem s-o fac în toate aceste zile de după moartea tatei: Canalie, dacă nu ne-ai fi abandonat în toiul războiului, ca să-ți scapi pielea, poate că și tatăl tău ar mai fi trăit acum, cum de mai ai obraz să te întorci la noi, canalie, taie-o mai repede de aici și nu te mai întoarce niciodată înapoi, piei din ochii mei, scursură. Văzându-l însă cât de necăjit mai era, nu l-am izgonit în stradă și l-am lăsat să doarmă în patul în care a murit tata.

Iulia m-a căutat în dormitor și m-a strâns cu ușa.

-Ăsta cine e?

I-am spus.

-S-a întors?

-Da.

-Acum, după ce s-a terminat războiul?

-Da.

Mi-a cerut să-l izgonesc tot acum, dar cum eu m-am împotrivit, a fugit ea de acasă și în noaptea aia nu s-a mai întors decât spre dimineață.

Cât era ziua de lungă, nevastă-mea și cu fiică-mea mă ignorau ostentativ. Dacă măcar mi-ar fi dat voie să le explic cum am ajuns la Chișinău, poate că aș fi putut să le schimb atitudinea față de mine, dar așa, cum mă vedeau, fugeau de mine. Noi detalii despre cum a murit tata sub tavanul care s-a prăbușit peste patul său în timpul ultimului bombardament înainte de-a se termina războiul le-am aflat când a telefonat-o mătușa Liuba de la Moscova, și nevastă-mea i-a povestit cu lux de amănunte tot ce i se întâmplase tatei și lor, atunci, în clipele alea de pomină. Doar trăgând cu urechea, din bucătărie, unde fumam, prin ușa pe care am crăpat-o ușor, am putut afla și eu cum și-a petrecut tata ultimele clipe din viața sa. În aceeași zi, ros de remuscări și de-o tristețe soră cu nebunia am mers la mormântul lui tata din inima Benderului și m-a izbit cât de îngrijit era, spre deosebire de mormântul Fantomei, care era pârloagă-pârloagă. Nici nu știam că și Fantoma murise și că fusese înmormântat alături de tata. Acolo, în cimitir, în timp ce mă învârteam în jurul mormântului tatei, am înțeles cine îl îngrijea –nevastă-mea- și de ce mă ura atâta. Din fața mormântului tatei am plecat în marșarier, cu inima bubuindu-mi în piept, direct spre fabrică.

Cu fețe pământii, muncitoriii intrau și ieșeau prin poartă, în tăcere. În tăcere se salutau, grăbindu-se să rămână singuri. Am intrat în oficiul de cadre, cerându-le să mă reangajeze la servici, dar aceștia se feriră să-mi dea un răspuns clar și m-au invitat să revin a doua zi. Doi colegi pe care i-am înâlnit îu curte s-au făcut că ninge și și-au văzut de drum, fără să-mi răspundă la salut. Toată seara mi-am petrecut-o pe o bancă din fața blocului așteptând ca fiică-mea și nevastă-mea să se culce ca să pot reveni și eu acasă, fără să mai îndur privirile lor chiorâșe ațintite asupra mea. Îmi era o foame de lup. În vârful degetelor,  m-am furișat în bucătărie și am mâncat pe întuneric, direct dintr-o tigaie, cu mâinile, pare-mi-se, sarmale.

Tiptil, călcând ca pe ouă, am străbătut vestibulul și m-am spălat pe mâini în baie, cu un firicel mic de apă. Nu am dat drumul mai tare la robinet ca să nu le trezesc din somn. De acolo, încurajat de sforăitul soției mele și de respirația otova a Iuliei, m-am fofilat în dormitor, în care de mai bine de o jumătate de an nu mai călcasem. Sforăitul soției mele mă inspiră să înaintez și m-am oprit deasupra lor. Perdeaua era trasă și lumina lunii le mângâia fețele. Eram foarte răvășit, pentru că nici nu mai țin minte de când nu le mai privisem atât de aproape. Din fericire, niciuna dintre ele nu se trezi și eu le-am putut scruta mai departe, în voie. Și ea încărunțise. Poate chiar mai tare decât mine. Și ea avea riduri și cearcăne sub ochi. Nu, nu se păstrămise și nu se boșorogise cu totul, dar chiar și acum, când dormea, îmi părea tare obosită. Lasă că nici eu nu arătam mai grozav. Inima îmi vuia în piept ca și furtuna care se dezlănțui afară. Maria se întoarse pe partea dreaptă și eu m-am retras în marșarier, de teamă să nu se trezească înainte ca să ies eu în antreu și să mă surprindă acolo. 

Dimineață, telefonă iar mătușa Liuba, care iar aduse vorba despre tata. Voia să vină la parastasul tatei de patruzeci de zile. Apoi vru să afle cum a început să vorbească Iulia și eu mi-am ascuțit urechile și am aflat că Iulia mea- Lica mea- a început să vorbească sub pământ, atunci când căzuse peste ea un val de pământ, a speriat-o atât de tare pământul ăla care o acoperi că-i reveni darul vorbirii, începu să vorbească în timpul acelui bombardament în care se prăpădi tata. Cred că ăsta era singurul lucru bun din tot războiul ăla, în care l-am pierdut pe tata, îi mai spuse Maria. De altfel, știi că tata te așteptase până în ultima clipă, i-a mai mărturisit Maria. Pe mine? Mă așteptase? Ah da, eu i-am promis că o să vin să-mi iau rămas bun înainte să plec la Moscova și nu am mai venit, însă cum să te mai ții de cuvânt în acele zile îngrozitoare, în care toți se gândeau doar la un singur lucru: cum să fugă mai repede din oraș? De-ai ști ce rău îmi pare acum. Da știi că Vova a fost ucis?, o întrerupse Maria. A fost ucis? Da. De către polițiștii din Chișinău, după ce l-au luat prizonier? Nu, nu de către polițiști. Care nu au putut să-l păzească prea bine și a fugit, sau, cine știe, poate, i-a uns, și l-au lăsat să evadeze. Și atunci cine l-a ucis? Gardiștii. Cum așa, doar a luptat de partea lor? Da, a luptat. Însă făcea parte din banda lui Kostenko, iar acesta a fost lichidat. Și  început să-i turuie tot ce știa despre Kostenko și despre banda lui de cazaci, o bandă de tâlhari care se ținea mai mult de jafuri și chiolhanuri. Da parcă ceilalți erau mai breji? Nu erau mai breji. Oricum ar fi, gardiștii au început să se omoară între ei. Au început reglările de conturi între ei. Lupta pentru putere și după ce a fost ciuruit Kostenko, a fost tras și Vova la fund. În aceeași zi, a fost eliminat. Deși e adevărat că un pic mai spre seară.

-Nu e frumos să asculți pe la uși străine, îmi spuse Iulia și se porni direct spre mine, și eu m-am dat într-o parte, ca să-i fac loc să intre în bucătărie. Stăteam pe un scaun și o priveam.

-Și nu te mai uita așa la mine că mă enervezi, țipă la mine, și eu mi-am răsucit gâtul spre fereastră, minunându-mă cât de tare crescuse. Și cât de frumoasă se făcu.

-Mamă, ăsta stă sub ușă și îți ascultă conversațiile, îi strigă Iulia Mariei, care deja închise telefonul  .

-Nu e frumos să asculți convorbiri străine, mă dojeni și Maria și îi șopti ceva fetei mele și acestea ieșiră împreună, lăsându-mă singur.

Un piuit continuu mă trezi din somn și am sărit speriată din pat, neînțelegând ce și de unde se aude. Se auzea soneria de la ușă, cineva sunând ca un apucat. Iulia dormea neîntoarsă și nu deschise ochii. Ieșind din dormitor în antreu am răsturnat un scaun, dar ea, oricum, nu se trezi. M-am bunghit prin ochiul ăla de sticlă, la cel care zbârnâia la ușă la ora șapte dimineață. Am vrut să-l trimit la mama dracului, dar m-am gândit că, dacă sună omul cu noaptea în cap, poate că nu suna zadarnic și i-am deschis. Și mi-a căzut fața. În fața mea stătea Demonul, la fel de rumen și de durduliu în obraji ca în urmă cu câteva luni și nu venise singur, ci însoțit de doi milițieni, pe care nu-i cunoșteam, ca să-mi aresteze soțul, pe care-l acuzau că ar fi denigrat noua republică nistreană la un post de televiziune din Chișinău. Am negat că ar fi acasă. Am negat violent, cu o voce aspră și am închis ușa. Din partea cealaltă a ușii, Demonul îmi strigă că o să revină diseară. M-am lipit de lemnul ei vopsit și m-am zgâit în ochiul de sticlă. Plecau. Un zgomot de sticlă spartă din spatele meu mă făcu să tresar și să-mi întorc capul. Numai în chiloți, Ivan scăpase un pahar din mână, cu care traversa holul, pentru a-și bea medicamentele. Genunchii îi tremurau. Îi tremurau și mâinile cu care aduna cioburile de jos.

Nu mă lăsă să adun cioburile. Le strânse ea  pe un făraș și le aruncă în căldarea cu gunoi. Apoi mă luă în brațe, după ce culese cioburile alea de pe podea și mă strânse la piept. Îmbrățișându-mă, îmi șoptea, au venit după tine, de unde oare au aflat că ești acasă? Oare cine le-a spus? Vor să te aresteze!, ei te consideră dezertor și terorist și vor să te bage la mititica.

Turuia fără oprire, amestecând enunțurile, fără să urmeze vreun fir logic, ceea ce le unea însă era teama și grija ei pentru mine și atunci am iertat-o pentru răceala cu care m-a primit și i-am povestit tot ce am făcut între timp, dar mai ales cum de i-am părăsit și de ce și ea mă îmbrățișă, zicând dar de ce nu mi-ai spus asta din capul locului, de ce? Dar de ce nu m-ați lăsat să vă spun? I-am șters lacrimile care-i curgeau din ochi și mi-am suflecat pantalonii și i-am arătat cicatricea de pe pulpă. Și-a trecut degetele peste ea.

-Și ce vom face acum? mă întrebă ea, îngrozită.

Nu știam. Nu știa nici ea. Îmi luă mâinile în mâinile ei și le duse spre gură și tocmai atunci năvăli peste noi Iulia, care rămase consternată. O smulse pe maică-sa din brațele mele și o împinse în bucătărie.

-Tu cu ăsta să nu te legi!

După care începu să țipe.

-Mamă, și chiar nu mi-ai făcut nimic de mâncare? Chiar nimic, mamă?

Maria vru să-i facă o omletă, dar Iulia refuză și plecă de acasă bosumflată trântind ușa și aruncându-mi niște priviri otrăvite. Nu peste mult, se auzi iar soneria la ușă și Maria se uită prin vizor. Veniseră iar Demonul în mijlocul unei laie de milițieni, de parcă nu ar fi avut altceva mai bun de făcut. Japițele. Fir-ar să fie. M-am îmbrăcat fulgerător. De ce dracului nu mă lasă în pace de vreme ce războiul ăla blestemat s-a terminat în cele din urmă. Ei continuau să sune la ușă și Maria nu vru să le deschidă și le strigă din partea asta a ușii că eu încă mai sunt în oraș și tipii făcură picioare, nu înainte însă de-a o anunța că vor reveni diseară. Oare cine mă turnase că m-am întors? Nu știam. Nu știam ce să fac. Mă temeam să n-o pățesc ca baba Natașa pe care au înhățat-o de pe scările autobuzului, când cobora pe peronul autogării din Bender și atunci nevastă-mea mă sfătui să plec pentru o vreme. Iar să plec? Dar n-ai încotro. Doar pentru o vreme. Dar unde să plec? La chișinău, unde-n altă parte. Și vii înapoi peste o săptămînă.

Am plecat într-o oră, cu gândul că o să revin peste o săptămână. Trenul care pleca spre Chișinău era aproape că gol. În tot vagonul mai era doar o singură persoană: poetul ăla ciudat, Dumitru Crudu, care stătea întinses cât era de lung pe un scaun și dormea cu geamantanul sub cap. Nu se trezi decât când trenul intră în gara din Chișinău.

Dezordinea în jurul meu creștea cu fiecare lucru pe care-l mutam din loc. În hol, am scos a treia valiză borțoasă și mă apucai s-o împachetez pe a patra: era valiza Iuliei și am strigat-o să vină să-și stivuiască rochiile și bluzele că mai bine decât ea cine ar putea-o face. Ca să ajungă la mine, zigzagă mlădioasă printre valize și mobile și mă întrebă de ce am chemat-o. I-am spus.

-Ia nicevo ne saberu, îmi aruncă ea în față, bosumflată. Am apucat-o de mână și am tras-o spre mine. O zgâlțâii cu putere și-i șuierai printre dinți:

-Tu să nu vorbești cu mine în rusă că te iau dracii, ai auzit, fă?

Ea plângea și asta mă întărâtă și mai tare. Mă scoase așa de tare din papuci că i-am sfârâit o palmă. Auzi, să-mi vorbească mie în rusă? Unde s-a mai văzut asta?! Mi se rupse din mâini și se aruncă încălțată în pat, cu fața udă, și începu să izbească cu pumnii în divan.

-Dar nimeni din orașul ăsta nu mai vorbește în română, mamă. Și nici din blocul ăsta. Nici măcar Silvia sau Irina, deși sunt moldovence, și eu pur și simplu nu mai am cu cine să discut în română. În alimentară mi se răspunde în rusă. În troleu, în rusă. La cinema, în rusă. La muzeu, în rusă. La grădina zoologică, în rusă. La toaletă, în rusă. Ce vrei, să vorbesc de una singură pe stradă? Și, drept să-ți spun, mie îmi este mai ușor să mă exprim în rusă.

Am apucat-o de umeri și am început s-o scutur zdravăn.

-Cum îndrăznești să-mi verși mie porcăriile astea, Iulia? Tu îți dai seama ce bolmojești?

Mi se rupse iar din mâini și alergă spre ușă. Într-o clipă, am ajuns-o din urmă și am înșfăcat-o de mână.

-Tu unde vrei să fugi?

-Nicăieri, îmi spus ea, după care adăugă. Dar ăsta-i adevărul, mamă, pe care tu încerci să nu-l observi.

-Înfundă-ți gura dacă nu vrei să mă izbesc în părul tău, i-am strigat eu tot mai perplexată că puteam să port o asemenea discuție cu fiică-mea. Dar Iulia ținea morțiș să mă consterneze și mai tare, zicându-mi:

-Numai tu insiști ca peste tot să vorbesc în română, dar când mă adresez cuiva în română, toți mă iau peste picior sau sunt gata să mă ia la palme. Așa încât mie mi-e frică și mi-e rușine să mai vorbesc în română. Cum oare nu înțelegi lucrul ăsta, mamă?

-Gata, azi plecăm la Chișinău și acolo o să ai cu cine vorbi în română. Hai ia mai bine și fă-ți valiza, i-am întins geamantanul, dar Iulia mă înfruntă din nou, luându-mi-l din mână și aruncându-l în perete. Căzu pe podea, nu departe de mine. L-am ridicat calmă și i l-am întins din nou. De data asta, nu-l mai aruncă, dar se întoarse cu fața la perete.

-Dar eu nu vreau să plec la Chișinău, mamă.

-Nu e cum vrei tu.

-Dar de ce nu e cum vreau eu?

-Pentru că ești prea mică pentru a lua singură decizii.

Se ridică din pat și se duse la fereastră. Tăcea și se uita afară. Am început singură să-i fac valiza doar ca să-mi ascund năuceala și jena că fiică-mea se putea purta așa cu mine. La orice m-aș fi așteptat, numai nu la asta. Pe undeva, mă simțeam și vinovată că am tot neglijat-o în ultimii trei ani în favoarea lui Ivan la care am mers, cu o regularitate de metronom, la fiecare sfârșit de săptămână, în garsoniera pe care acesta o închiria nu departe de Circ, și iată că acum culegeam roadele. Fata mea nu numai că a devenit prea matură pentru vârsta ei, dar a devenit, nici mai mult, dar nici mai puțin, chiar contrariul a ceea ce era când se terminase războiul și vina că s-a întâmplat asta era integral a mea. Eram însă extrem de intrigată că nu vroia să meargă la taică-său că am întrebat-o, învingându-mi sila, de ce.

-Pentru că tata ne-a abandonat în plin război în timp ce în jurul nostru se dădeau lupte și eu mă pișam pe mine de frică.

Chiar cu cuvintele astea și se exprimă și eu mă întrebam oare de la cine le învățase. Ea îmi mărturisi că în clipele alea când blocul nostru era bombardat, ar fi vrut foarte tare să se ascundă în spatele lui taică-său, dar acesta nu era alături și nu-i putea ierta asta și n-o să i-o ierte niciodată. Ea îl acuza că ne părăsise tocmai atunci când ar fi avut cea mai mare nevoie de el. Și îl învinovățea de moartea bunicului ei. Iată de ce nu vroia să se mute la el. Pentru că nu a fost alături de ea în timpul războiului.

-Atunci timpurile erau foarte tulburi, am încercat eu să-i iau apărarea. Și apoi, oare de câte ori să-ți repet, fusese rănit la un picior și...

Ea însă nu mă lăsă să-mi termin vorba și începu să zbiere.

-Și eu am fost rănită, și tu ai fost, dar nu am fugit nicăieri.

Am lăsat valiza cu gura deschisă și mi-am aprins o țigară.

-Mamă, de-ai ști ce frică îmi era când explodau obuzele alea sub ferestre și el nu era alături.

O cană căzu de pe masă și am tresărit. Am atins-o din greșeală cu cotul. A tresărit și ea. E bine măcar că nu s-a spart.

-De-ai ști cât am mai suferit că în clipele alea nu era și el alături. Ce știi însă tu, mamă, nimic!

Nu mi-am mai terminat țigara și am aruncat-o așa aprinsă cum era în budă.

-Ce să-ți spun. Tu parcă ai fi surdă și nu vrei să înțelegi că tatăl nu ne-a părăsit, că el însuși a suferit la fel de mult ca și noi. Poate, cu timpul ai să-l înțelegi și pe el.

Am tras fermoarul și am închis valiza.

-Hai ajută-mă s-o scot afară!

-Eu nu vreau să merg nicăieri, mamă. Nicăieri, mă înfruntă ea din nou, dar eu nu am luat-o în seamă și am rugat-o iar să mă ajute să car valiza. Nu vru. După ochii ei mici și răi, am înțeles că ea, într-adevăr, nu vroia să plece nicăieri. Am înțepenit cu valiza în mână văzând-o cum mă înfruntă cu ochii. Cum? Ea nu vroia să meargă la taică-său? Aș fi vrut să arunc valiza din mână pe podea și s-o înhaț de păr și s-o târâi până în fața blocului, unde urma să sosească nea Costea cu mașina, ca să ne repadă la Chișinău. Dar, desigur, n-am făcut-o. Privind-o, am înțeles că nici cu pistolul nu aș mai fi putut-o scoate afară. Ea se agățase cu mâinile de corlatele patului, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Numai împreună cu patul ăla de fier, aș mai fi putut-o scoate în curte.

-Bine, dar de ce? repetai eu ca un robot a zecea oară același lucru.

-Parcă ți-am spus o dată de ce. Pentru că aici sunt prietenii mei, îmi spuse ea. Pentru că aici e orașul în care m-am născut și pe care-l iubesc la nebunie. De ce să mă mut la Chișinău, la tipii ăia care au pornit războiul?

-Nu ei l-au pornit.

-Aici e țara mea.

-Dar și acolo e țara ta.

-Nu, aia nu e țara mea, țara mea e aici, îmi mai îndrugă ea, mitraliindu-mă cu ochii și arătându-mi cu mâna demonstrativ la blocurile din jur. Aici sunt prietenele mele. Aici e cafeneaua în care se găsește cea mai bună înghețată din lume.

Am închis fereastra, contrariată de porumbeii care-i ieșeau pe gura fetei mele. Spre deosebire de copiii celorlalte colege de-ale mele, ea urăște tot ce-i legat de Moldova. Tocmai de lucrul ăsta mă temeam cel mai tare: ca, într-o bună zi, să nu gândească la fel ca cei care au pornit acest război și iată că inevitabilul s-a produs. Tăcerea se lungea și ea o întrerupse, zicându-mi:

- Să vină el încoace!

-Dar ai uitat ce a pățit când a revenit dat trecută?

Tăcea și-și cerceta bosumflată unghiile.

-De unde oare știau că s-a întors? Oare cine să le fi spus?

-Asta a fost de mult. Acum nu cred că i-ar mai face cineva necazuri.  Să se întoarcă el, de ce să plecăm noi, îmi aruncă ea sfidător.

Deodată, am văzut o fustă legănându-se pe umeraș și am înlemnit, oare cum de am uitat s-o bag în geantă? Am tras fermoarul și am încercat s-o înghesui înăuntru. Nu intra. Oare cum să nu iau cu mine fusta asta care-i place așa de tare lui Ivan? Am ticsit-o cu genunchiul și încăpu.

-După mobilă o să venim după ce ne vom vinde apartamentul, i-am spus eu, dar ea nu mă asculta, lăsându-mă să-mi răcesc gura degeaba.

Nea Costea clacsonă în curte, semn că ar fi trebuit să coborâm.

-Nea Costea a venit. Pe la unsprezece o să fim la Chișinău!

Am apucat de mâner o valiză și am început s-o târâi hâcâind spre ușă, când am observat-o făcându-i niște semne cuiva din curte, își ducea palmele la ochi și simula că și-ar șterge lacrimile-i bolovănoase de pe față. Mi-am lăsat geamantanul jos și m-am apropiat de ea în vârful picioarelor ca să văd cu cine vorbește prin semne. Era Vladic, fiul cel mai mic al Demonului, care, de curând, își cumpărase un apartament sub noi și eu n-am reușit nici măcar lui Ivan să-i spun vestea ca să nu-l amărăsc degeaba. O să-i spun la Chișinău. Da e adevărat că Demonul acum nu mai era milițian, ci membru al Consiliului Orășănesc și se lăsase de obiceiurile lui rele, dar, oricum, vecinătatea cu el nu mă încânta prea tare și încercam să mă țin cât mai departe de el, iar pe Iulia n-o lăsam să stea de vorbă cu fiul lui. Dar, dacă e ca o nenorocire să se întâmple, oricum, se întâmplă. Cu toate că am încercat s-o feresc de Vladic ăsta, uite, oricum, au făcut cunoștință. Un stol de ciori se zburătăci din copacul de vizavi. Se auzi țignalul unui miilițian.

-Nu ai vrea să-mi deschizi ușa?

Vrând-nevrând,  se rupse de la geam și îmi deschise, icnind, ușa. Stoarsă de puteri, am scos geamantanul pe palier, unde mă aștepta nea Costea, care mi-l înșfăcă din mâini și mi-l băgă în lift.

-Am nimerit peste te miri ce instrucțiune militară cu tancuri și, de aia, am întârziat.

-Stai fără grijă, nea Costea.

-Nu ați uitat nimic?

-Parcă nu.

-Sunteți sigură?

- Oricum, o să mă întorc peste o săptămână și atunci voi lua și ceea ce am uitat acum.

Coboram cu liftul.

-Și între timp cine o să aibă grijă de apartament?

-Doamna Ungureanu. Care o să treacă atunci când va avea timp și o să ude florile.

-Da, apropo, Iulia, tata ți-a cumpărat o bicicletă, m-am întors eu spre fata mea, dar ea nu-mi răspunse nimic. Tăcea zborșită.

Am ieșit afară. Nea Costea băgă cele trei geamantane în portbagaj și am mers după restul.

-Eu am să rămân afară, mă anunță Iulia și se așeză cu fundul pe capot.

Am urcat în lift.

-De altfel, nea Costea, de la Vasilii Gheorghevici mi-a rămas o cutie cu pamperși, pe care vreau să ți-o dau matale, că am auzit că tanti Liuda a paralizat.

-Chiar îți mulțumesc, doamnă Maria. Pentru că tare rău a mai ajuns.

Nea Costea urcă în lift cu ultimele două geamantane în mâini, iar eu, cu cutia de pamperși în brațe. Am apăsat la unu.

-De altfel, nea Costea, aș vrea să te rog să nu te răsufli la nimeni că ne mutăm la Chișinău. Aș prefera ca Demonul, ca și alți vecini de-ai mei, să afle ultimii că ne vindem apartamentul, ca să nu ne facă cine știe ce porcărie pe ultima sută de metri. Pentru că ei sunt în stare de orice.

-Stai fără grijă, doamna Maria. De la mine nimeni nu o să afle nimic, îmi spuse nea Costea, în timp ce băgă geamantanele în portbagaj.

Stăteam în spate, alături de Iulia. Tot drumul, Iulia n-a scos o vorbă și nu mi-a răspuns la nicio întrebare. Stătea cu fața în geam și se uita în gol. Peste două ore, deja eram la Chișinău și descărcam geamantanele în noul apartament al lui Ivan, un apartament cu două camere, pe care acesta îl închiriase la Ciocana, în spatele Teatrului Guguță, de la niște pensionari ruși. De când se angajase traducător din rusă în română și invers la Ministerul Apărării, începuse și el să primească mai bine și-și permise să închirieze acest apartament.

  Când am terminat, Ivan ne chemă să sărbătorim evenimentul, și umplu masa cu fel de fel de mâncăruri. Destupă o șampanie și ne turnă în pahare.

-Dar Iulia unde-i? mi-am rotit eu ochii în jur și nu am văzut-o nicăieri.

-Oare nu e la baie? mă întrebă mirat Ivan.

Nu era. Nu era nici în dormitor. Sau în camera ei.

-Oare nu a ieșit afară?

Ne-am abandonat paharele pline cu șampanie pe masă și am ieșit în curte. În fața blocului, nici țipenie.

-Dar poate o fi în mașină?

Nea Costea căscă portiera.

-Nu-i în mașină.

Împreună cu Ivan, am dat roată blocului. Nu era nici acolo și atunci mi-a picat fisa că a fugit, că a fugit înapoi în Bender și că trebuia, mort-copt, să merg și s-o caut în orașul din care tocmai plecasem, sperând că pentru totdeauna.

-Și crezi că ai s-o găsești?

-Cum să nu.

-Și dacă ai s-o găsești, crezi că ai s-o poți convinge să vină la Chișinău?

-Cum să n-o conving, l-am asigurat și m-am suit în salon. Imediat, nea Costea ambală motorul și mașina se smunci din loc.

Pe Ivan, vameșii transnistreni l-au dat jos din autocar și nu l-au lăsat să meargă la înmormîntarea soției sale, zicându-i că numele său e trecut în nu știu ce listă neagră, și nu au vrut să-l lase să intre în Bender, chiar și dacă mergea la înmormântarea Mariei. Pur și simplu nu au vrut și i-au ordonat șoferului să plece fără el. Iar pe Ivan l-au întors din drum. De la înmormântarea Mariei lipsise și Iulia. În răstimpul ăla când coșciugul mamei sale era coborât în mormânt, aceasta fusese văzută fugind, de una singură, desculță și cu părul despletit, pe o stradă pustie și accidentată de la marginea orașului. Te miri știe unde.