Există săptămâni despre care parcă nu ai avea ce scrie. În primul rând fiindcă un eveniment sau două le eclipsează pe toate celelalte şi toată lumea doar despre ele și scrie. Ai impresia că ai ajuns la banchet după ce s-a terminat totul din farfurii... Dar mai este și altceva. Ceea ce se întâmplă în timpul săptămânii poate fi într-atât de previzibil, încât te apucă o plictiseală atroce și ai vrea să scrii cu totul altceva. O poveste science fiction ceva. No, pe bune, uneori e destul de obositor să te bați cu capul de pereți...

Iată, de exemplu, așa începeam sinteza de vinerea trecută: „Să sperăm că vom scăpa și de Ziua Independenței fără excese, deși anumite forțe fac totul pentru ca ziua de 27 august să devină una pe de-a dreptul memorabilă. Și nu mă refer la festivitătile preconizate...” Și ce a urmat?...

GARDUL INDEPENDENȚEI Ca să nu rămân chiar cu fărâmiturile de la banchet, despre garduri și lacrimogene v-am scris luni. Un singur lucru aș dori să adaug. A considera evenimentele din ziua de 27 august doar în contextul acestei zile este o mare eroare. E aceeași eroare care s-a produs atunci când a fost votat guvernul actual (dar atunci eu nu am îndrăznit să zic ceva, am greșit: în exercițiul pe care îl practic de doi ani deja a te autocenzura de dragul mainstreamului poate fi la fel de periculos ca și minciuna). Vă mai aduceți aminte de isteria cu „Guvernul ales pe ascuns, noaptea, etc., etc.”? Astă iarnă toată lumea se făcea a uita de tentativele de asalt ale Parlamentului... La fel și acum. Consider că este lipsit de onestitate intelectuală să vorbești despre gard sau lacrimogene fără a ține cont de ceea ce s-a întâmplat astă iarnă, fără a lua în calcul amenințările directe și violente care au fost difuzate în ajun de un ditamai lider de partid... Dar este exact ceea ce s-a întâmplat: atât presa națională, dar mai cu seamă cea internațională sau dedat unei plăceri pasionale în a relata „protestele” de la Chișinău, „protestatari” gazați de poliție și, bineînțeles, cum fără ele?, imagini lacrimogene cu copii și bătrâni privind la paradă de după gratii. Vă asigur, dacă asemenea incidente ar fi avut loc în țări din lumea bună, poliția ar fi intervenit și mai dur, iar instigatorii și organizatorii ar fi fost pedepsiți destul de aspru. Eu unul nu prea țin minte să fi fost arestat careva pentru ceea ce s-a întâmplat astă iarnă la Parlament... Iar Usatâi după videoul său vine liniștit la Chișinău și nu-l întreabă nimeni nimic... Mai adăugați la asta și faptul că autoritățile de la noi nu știu să comunice. Ce folos de afirmațiile lui Jizdan făcute a posteriori? Au francezii o vorbă: Qui s’excuse – s’accuse! Poziția celui care se justifică este întotdeauna vulnerabilă.

I AM PETTIT, JAMES PETTIT Tot de Ziua Independenței s-a evidențiat și Ambasadorul SUA în Republica Moldova, James Pettit. În așa numita „chestiune identitara” s-au rupt multe măsele și tocit multe sulițe, nu-i Mr. Pettit nici primul, nici ultimul. Ce treabă a avut el să zică ce a zis? „Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări”. O fi avut. De 25 de ani tot le are. Iar Ambasadorul unei țări nu are a se pronunța asupra unor chestiuni într-atât de sensibile.Dar mai știi, o fi fost omul pe la Cricova să sărbătorească?... Cu toate acestea, vehemența atacurilor la care a fost supus, lasă de gândit. Statele Unite au fost de-a lungul anilor un susținător și un donator important pentru noi. Să nu scuipăm în fântâna din care bem apă... Şi să nu uităm un lucru: nu este James Pettit, şi nici Rogozin, acela care decide ce se întâmplă în capul nostru.

UN JOSAN SUS, UN ALTUL – JOS Tatăl, Nicolae, lua cu asalt tribunele oficiale de Ziua Independenței. Fiul, Cătălin, împreună cu Pasha Parfeni, care a fost scos din lista artiștilor pentru că a afișat un t-short cu „Nu Plaha” în aceeași Zi a Independenței, gest absolut copilăros și stupid (mult mai curajos și mai semnificativ ar fi fost refuzul de a cânta la acel concert, ori s-au dat parale?), puneau de un concert alternativ în seara lui 31, de Limba Noastră cea Română. Chiar dacă nu mă număr printre simpatizanții Dadaiștilor (sper că nu mai există dubii la acest capitol), nu pot să nu menționez noblețea gestului. Iată o formă de protest care-mi place! Da, şi apropo: au dat polițiștii cu bâtele și gaz lacrimogen peste interpreți și acei care ascultau concertul improvizat?

PLATON: ЧТО? ГДЕ? КОГДА? Săptămâna trecută a început vodevulul cu procesul lui Platon. Va dura ceva. Trebuie să faci și ceva show, că doar nu arestezi un individ de acest calibru doar de dragul dreptății. Dar cu Slavic va fi ceva mai greu decât cu Filat. Noutatea cea rea a venit din Rusia. Ilia Novikov, avocatul care a apărat-o pe Savcenko, îl va apăra și pe Platon. La noi, în țara zombaţilor de televizor, Novikov este cunoscut mai mult în calitate de vedetă a celebrului joc televizat Что? Где? Когда? Este un tip extrem de inteligent și nu jocul intelectual mă face să spun asta. Cât a durat procesul Savcenko am ascultat mai multe interviuri și intervenții de-ale lui Novikov. Vă asigur, am serioase dubii că se poate găsi în tot ministerul justiției, toate judecătoriile, toată procuratura cu CNA-ul launloc un tip la fel de inteligent... Vă ziceam eu: mai bine rămânea Platon la ucraineni. De la noi – scapă...

782 DE MILIOANE Cam atât ne-au dat europenii în ultimii 9 ani. Curtea Europeană de Conturi a prezentat un raport în care descrie, destul de nuanțat, aș zice eu, cât de rău i-am cheltuit. Și au dreptate s-o descrie, dar pe asta noi o știm. Sus-citatul James Pettit menționează în același interviu pentru care este atacat că am mai primit 1,4 miliarde de dolari în ultimii 15 ani. Parcă nu-i chiar rău, nu-i așa? Dar chiar și aceste sume rămân mici față de acel flux constant care vine de la emigrați: cam un miliard pe an... Ce ziceți, se putea face ceva mai bun cu acești bani timp de 25 de ani? Eu zic că s-ar fi putut încerca. Dar, după cum zice Mr. James Pettit, Moldova a avut propria sa istorie și propriile sale provocări...Cum să nu fii de acord? Numai că eu unul m-am săturat până peste gât de această istorie și de aceste provocări.

PRIMUL SUNET OPTIMIZAT Ieri a fost 1 septembrie. A început un nou an școlar. Mai bun, mai optim. Da, eu sunt și printre acei foarte puțini care s-au opus procesului de închidere a școlilor, numit „optimizare”. Ziarul de Gardă publică în această săptămână un material despre un caz elocvent. Vă asigur – deloc unic... Dar cineva a făcut un capital politic o-ho-ho cu „optimizarea”...

 

Cam atât... Un lucru vă rog: fiți mai puţin previzibili, Dragii mei! Nu de alta, dar încep a mă plictisi grav. Mereu aceleaşi lucruri... Mi-a venit un gând năstrușnic: am să reiau texte de acum doi ani, schimb un nume - două în ele şi vi-l public în una din următoarele săptămâni. Pariez: nici nu vă veți da seama...