De pe strada Kotovsk unde am cârnit după Mercedesul funerar care ducea corpul neînsuflețit al mătușii mele Vera, am văzut coloana de tancuri și ne-am oprit. Ne roteam unul spre altul în autobuz și ne întrebam oare ce să facem: să mai așteptăm sau să mergem pe un alt drum spre cimitir? Moș Valentin zicea să așteptăm, dar Nadejda Pavlovna striga s-o luăm înapoi și să mergem pe strada Kirov, pentru că și strada Kirov tot dă spre cimitir. Dar vom da un mare ocol, se împotrivi moș Valentin, și se făcu stacojiu la față. Se enervă și Nadejda Pavlovna, care îi reproșă unchiului meu că nu a ales cea mai bună zi pentru a-și înmormânta soția. Cum s-o înmormântezi tocmai de ziua noastră națională, când e sărbătoare în oraș, când toată lumea merge la paradă și numai noi la cimitir, îi scotea ea ochii?

De pe strada Kotovsk unde am cârnit după Mercedesul funerar care ducea corpul neînsuflețit al mătușii mele Vera, am văzut coloana de tancuri și ne-am oprit. Ne roteam unul spre altul în autobuz și ne întrebam oare ce să facem: să mai așteptăm sau să mergem pe un alt drum spre cimitir? Moș Valentin zicea să așteptăm, dar Nadejda Pavlovna striga s-o luăm înapoi și să mergem pe strada Kirov, pentru că și strada Kirov tot dă spre cimitir. Dar vom da un mare ocol, se împotrivi moș Valentin, și se făcu stacojiu la față. Se enervă și Nadejda Pavlovna, care îi reproșă unchiului meu că nu a ales cea mai bună zi pentru a-și înmormânta soția. Cum s-o înmormântezi tocmai de ziua noastră națională, când e sărbătoare în oraș, când toată lumea merge la paradă și numai noi la cimitir, îi scotea ea ochii?

Nadejda Pavlovna e cumnata unchiului meu, e foarte impulsivă și-i place să-și impună punctul de vedere. Fostă contabilă la uzina de cărămidă din Tiraspol,  era văduvă de câțiva ani și numai gura ei se auzea la toate înmormântările la care am întâlnit-o în ultimii ani.

Unchiul meu Valentin a fost troleibuzist, iar mătușa Vera, plasatoare la Teatrul dramatic „Nadejda Aronețkaia” din Tiraspol. Cât a fost în viață mătușa Vera, o dată nu l-am văzut să-și iasă din papuci. Dar acum s-a ridicat în picioare și s-a înclinat cu tot corpul spre cumnata sa, de parcă era gata să se prăbușească peste ea. Venele de pe gât i s-au umflat și mâinile au început să-i tremure. Și-a deschis larg gura, și dădea din buze, dar nu se auzea nimic din ce spunea și atunci am înțeles că și-a pierdut vocea.

Clavdia Timofeevna, o verișoară de-a unchiului meu, l-a apucat de mână și l-a tras după ea afară. După ei, am ieșit și noi, în păr. 

Coloana de tancuri se scurgea prin fața dricului funerar, cu pași de melc. Tolea, Vova, Ina, Liuda și-au scos din genți niște stegulețe bicolore, pe lateral cu roșu și cu verde în mijloc, și au început să le miște de la stânga la dreapta. Nadejda Pavlovna le flutura soldaților ieșiți cu capul afară din turelă cu ambele mâini. Pe strada aia eram numai noi și soldații ne fluturau doar nouă din mâini. Cu mâinile încleștate la spate, i-am urmat pe unchiul Valea și pe Clavdia Timofeevna, care își împleticeau picioarele spre mașina funerară. Unchiul a urcat în benă, s-a aplecat deasupra corpului neînsuflețit al soției sale, și a început să-i șoptească ceva la ureche. Dar așa cum și-a pierdut vocea, nu se auzea nimic. Dacă mătușa Vera ar fi trăit, mă mir să fi înțeles ce-i spunea. Șoferul Mercedesului funerar fuma în fața mașinii, cu fundul sprijinit pe capotă. Se uita la tancurile care treceau prin fața lui cu ochii mijiți. Clavdia Timofeeva îl întrebă dacă nu am ajunge mai repede la cimitir luând-o pe strada Kirov. Șoferul i-a dat dreptate și am urcat înapoi în autobuz. Unchiul Valentin protesta, vedeam asta după mimica și gesturile sale, dar așa cum niciun cuvânt de-al său nu căpăta corporalitate sonoră, nimeni nu-l lua în seamă și autobuzul s-a urnit din loc, ținându-se grapă după dricul funerar. Pe strada Kirov însă am dat de aceeași coloană de tancuri, care părea să nu mai aibă capăt. Și, vrând-nevrând, am frânat și ne-am dat la umbră, așteptând să treacă tancurile. În partea aialaltă a străzii era cimitirul, la care însă nu puteam să ajungem din cauza tancurilor care înnegreau strada.

Tolea, Vova, Ina, Liuda și-au scos iar din genți stegulețele lor bicolore. Nadejda Pavlovna însă le flutura soldaților ieșiți cu capul afară din turelă cu ambele mâini. Unchiul Valea s-a retras în bena dricului funerar, închizând ușa după el.

Un căpitan de miliție s-a apropiat de noi și ne-a rugat să ne dăm după clădirea aia de pe marginea drumului, ca să nu-i demoralizăm pe soldați, că totuși nu-i bine ca de ziua noastră națională, aceștia să devină triști în loc să fie veseli și încrezători în voață. Nadejda Pavlovna i-a dat dreptate.

Cei doi șoferi ai noștri s-au suit în mașini și le-au dus în spatele blocului cu nouă etaje. Cu ei a plecat doar unchiul Valentin și cu mine, pe când ceilalți au rămas să le fluture din mâini sau din stegulețe soldaților pe jumătate ieșiți din turele.

Unchiul Valentin plângea. Lacrimile sale îi cădeau pe obrakii mătușii Vera și aveam impresia că și ea plânge. Stăteam pe bacheta din benă și el îmi tot spunea ceva, dar nu înțelegeam ce, pentru că nu se auzea ce spunea.

La un moment dat, mașina s-a smuncit din loc și am priceput că a trecut coloana de tancuri.

După înmormântare, toată lumea s-a grăbit să plece cât mai repede din cimitir. Tolea, Vova, Ina, Liuda s-au retras într-un boschet și și-au schimbat hainele negre în care au fost îmbrăcați în niște haine țipătoare. Numai Nadejda Pavlovna și Clavdia Timofeevna au mers la parada așa cum erau îmbrăcate. La parada din centrul orașului au mers toți, până și șoferul de pe Mercedesul funerar. Și-a parcat mașina în fața cimitirului ș s-a grăbit să îngroașe rândurile manifestanților de pe stradă. Înainte să plece, Nadejda Pavlovna, Tolea, Ina, Clavdia Timofeevna și celelalte rude de-ale noastre i-au promis unchiului meu că după paradă o să vină la parastas.

 Așteptându-i să vină, stăteam cu unchiul Valea la o masă lungă dintr-o sală pustie a restaurantului „Diana”, încărcată cu mâncare și băutură. Pentru că unchiul Valea  și-a pierdut vocea, vorbeam doar eu, dar și vocea mea era înăbușită și strivită de uralele oamenilor din stradă, încât nu cred că unchiul Valea putea să deslușească ce-i spuneam. Fiindcă rudele noastre încă întârziau, nu ne atingeam nici noi de mâncarea și băutura de pe masă. Le așteptam să vină. Să vină de la paradă, așa cum câteva ore mai devreme am așteptat să treacă șirul ăla de tancuri care părea că nu o să mai treacă niciodată.