-Vine miliția, a țipat Ili care stătea de șest la fereastră. Tot acum, Costel, Pavlușa și Ionuț au zburat în încăperea din dos și au zvâcnit în curte, pe ușa pe care le-a deschis-o larg în fața lor Valentin Valentinovici. După ei a tulit-o și Ili, nu însă înainte de a-i mulțumi patronului pentru acest ajutor nesperat. În timp ce se topeau în fundul curții, Ionuț se întreba surprins că oare cum se face că miliția a dat buzna peste ei exact în clipa când patronul le plătea salariile. Nu mai devreme și nici mai târziu, ci anume atunci când își primeau rublișoarele. Să fie oare o simplă coincidență?

-Stați, unde fugiți, a răcnit cineva din spatele lor.

Tuspatru au încremenit locului când au auzit glasul ăsta bufnițat, de parcă ar fi răsunat din cer.

-Legitimați-vă, vă rog, a strigat un copoi țâșnind de după colțul casei, încotro sprintau și ei ca să se facă nevăzuți.

-Poftiți, pașaportul, i-a spus Ili și i l-a înmânat. Fiecare se apropia de curcan și-i dădea pașaportul.

Fără să le deschidă, țiflerul care a țâșnit de după colțul casei le-a strâns într-un teanc, și se lovea cu el de genunchi.

-Și permisele de ședere?

I-au dat și permisele de ședere, pe care sticletele i le-a transmis celuilalt miliționer, cel care i-a oprit locului cu strigătul lui fioros. Cel din urmă, după ce le examină cu luare-aminte, le-a adunat și el într-un clit și l-a băgat în buzunar, apoi a trecut prin dreptul fiecăruia pe rând  și i-a scormonit îndelung cu ochii lui bulbucați.

-După accent, am impresia că nu sunteți din Moscova.

-Nu suntem, i-a spus Ili.

-Dar de unde sunteți?

-Din Moldova.

-Și de ce fugeați?

-Î, cum să vă spunem.

-Mâinile înainte, unde a răcnit caraliul care le-a ieșit în față de după colțul casei, iar celălalt colțan le-a îmbrăcat cătușe pe mâini și i-a scos în șuturi în stradă, unde i-a împins într-o dubă cu ușile vraiște.

Așezat pe scaunul de fier de pe care nărăvea să cadă tot timpul pe podea, Ili începu să se îndoiască de cinstea patronului, pentru că nu era prima dată când coroii năvăleau peste ei exact când le plătea lovelele. Și se gândi că s-ar putea ca acesta să fie mână în mână cu gaborii. Și se întristă. Pentru că, până nu demult,  chiar credea numai lucruri bune despre Valentin Valentinovici, căruia îi ridicau o vilă într-o pădure de lângă Moscova. Ionuț era de o lună la Moscova și a fost izbit de cum au fost săltați de cloncani. Pentru prima dată purta cătușe la mâini. Avea optsprezece ani și nu-și putea reveni din șoc. Sudoarea rece care îi șiroia pe frunte  și-o ștergea cu cătușele. Pavlușa și Costel vorbeau despre dacă ninge acum și în Moldova sau nu. Pavlușa îi spunea că cineva i-a spus că ninge și Costel tare s-a mai bucurat, pentru că asta înseamnă că o să strângă grâu frumos la vară.  Ar fi foarte bine să fie adevărat, i-a mai spus Costel.

Odată dați jos din dubă, au fost înghiontiți într-o carceră, în care totul era de fier. Ușa care a detunat după ei, masa din fața lor, scaunele, patul, ferestruica- totul era de fier. Când a văzut asta, Ionuț s-a îngălbenit la față și a început să plângă. 

-Liza, Liza, unde m-ai trimis tu pe mine?

- Ce te smiorcăi, băi, fătălăule? s-a răstit Ili la el, dar când a văzut că băiatul s-a speriat și mai rău, a încercat să-l îmbărbăteze povestindu-i cam de câte ori a fost el închis și ce va urma. Costel fredona: Heroina, heroina mea. Iar Pavlușa le tot povestea că și în Moldova ninge acum, dar nimeni nu se bucura.

Același caschetar care le ieși în față de după colțul casei a trântit ușa de perete și a traversat carcera într-o mână cu teancul de pașapoarte și în cealaltă cu clitul de permise și s-a așezat cu bucile pe caloriferul înghețat și le-a spus că pentru că i-a prins fugind de miliție ar trebui să-i țină închiși aici cel puțin vreo jumătate de an, dar pentru că el este un om foarte bun la suflet, nu va face niciodată asta, pentru că știe că asta i-ar putea pune cu totul pe labe, dar ca să le dea drumul, ar trebui și ei să fie mai cooperanți.

-Cât să vă dăm? i-a luat vorba din gură Ili.

-Cât vă lasă inima.

Ili i-a întins un teanc de ruble.

-Tu îți bați joc de mine, a răcnit șacalul.

Ili a îngroșat teancul și rechinul a început să numere bancnotele.

-Acum mai vii și tu de acasă.

Pe rând, toți se apropiau de cabă și-i predau câteun teanc de bani. După care, gardistul le-a deschis zâmbitor ușa și i-a poftit să iasă afară. Unde au și ieșit foarte îndurerați, pentru că fiecare dintre ei a fost tâlhărit cam de o jumătate de salariu. Cel mai răvășit dintre toți era Ionuț, pentru că ăștia erau primii lui bani câștigați la Moscova. Când să treacă strada, i-a oprit un alt îngeraș, care le-a strgat:

-Ce sunteți chiori, băi, și nu vedeți că trece cortegiul oficial?!

Și s-au oprit la marginea străzii așteptând să ruleze cortegiul oficial al președintelui moldovean Igor Nicolaevici Dodon.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare