Când Nicolae a auzit ce-a declarat Dodon la Moscova și când l-a mai văzut și pe Putin dăruindu-i harta Moldovei Mari, s-a decis să se întoarcă acasă. A doua zi dimineață, la prima oră, a intrat în anticamera directorului firmei de computere unde muncea de vreo zece ani pe o normă întreagă, și s-a cerut în audiență. Secretara și-a anunțat șeful și acesta l-a primit instantaneu. Domnul Hinkel a rămas paf când a auzit că vrea să plece acasă. Clipea des din gene și i se părea că nu a auzit bine.

-Cum, vrei să pleci acasă? Am auzit eu bine?

-Da, vreau să plec.

-Dar  poate pleci la vreo firmă concurentă?

-Nici vorbă despre așa ceva. Plec acasă.

-Sau ai pus mâna pe șarpe?

-Nici pomeneală.

-Și atunci?

-Pur și simplu mă întorc acasă.

-Dar de ce? De ce? Poate vrei să-ți măresc salariu? Îți dau de două ori cât primești acum , numai rămâi.

-Nu, nu vreau să-mi măriți salariu.

-Dar măcar spune-mi de ce vrei să te întorci acasă?

Și Nicolae i-a spus, lăsându-l pe domnul Hinkel mască.

Într-o secundă, vestea că Nicolae pleacă de la ei a făcut înconjurul firmei și toți colegii săi l-au împresurat, privindu-l cu niște ochi cât cepele. Nimeni nu înțelegea cum să-ți desfaci contractul de muncă, când primeai cel mai bun salariu dintre ei toți și să te cari la mama dracului în cea mai săracă țară din Europa, ar fi trebuit să te țăcănești de-a binelea ca să faci asta. Spre uluiala colegilor săi însă,  Nicolae era întreg la minte.

-Chiar pleci de la noi? l-a întrebat consternat și Honore, care ultimul a aflat vestea. Chiar te întorci în Moldova?

Nicolae își strângea lucrurile de pe birou și le bucșea în geantă.

-Da, mă întorc în Moldova.

Nicolae și-a luat rămas bun de la colegii săi și s-a pornit spre ieșire și toți, de parcă ar fi fost înțeleși între ei, s-au ridicat în picioare și au început să-l aplaude. Directorul i-a deschis ușa și l-a condus în stradă. Domnul Hinkel l-a dus cu mașina sa la aeroport, iar în timp ce-i strângea mâna lui Nicolae l-a asigurat că o să-i păstreze locul de muncă,  în caz că se va hotărî vreodată să revină în Statele Unite ale Americii. S-au îmbrățișat și s-au despărțit.

Domnul Hinkel a urcat în mașina sa, iar Nicolae a pătruns în clădirea uriașă a aeroportului din Chicago și a ocupat un loc la coadă la ghișeul unde se făcea check-in-ul. Domnul Hinkel nu-l înțelegea pe Nicolae: cum să renunți la un job așa de bine plătit și să pleci ca să lupți contra unui dement în cea mai săracă țară din Europa, în care atât de greu e să mai schimbi ceva, dacă nu imposibil chiar. Nu-l înțelegea și-l compătimea pentru decizia pe care a luat-o. Îl compătimea pentru că Nicolae a fost cel mai bun angajat al său. O minte strălucită. Pe de altă parte îl și înțelegea un pic. Dacă ar fi fost și el moldovean, și un nebun ar fi devenit președinte și ar fi încercat să dea timpul înapoi, și el ar fi făcut la fel. Ar fi renunțat la tot confortul pe care l-ar fi avut în America, la job, bani, mașini, la tot-tot, și s-ar fi întors acasă, ca să reia lupta. Și când gândul ăsta i-a trecut prin cap, domnul Hinkel a ieșit din mașină și a alergat în aeroport. A urcat la etajul doi. S-a urcat pe parapet și i-a făcut din mâini lui Nicolae care suia treptele avionului. Și chiar dacă Nicolae mergea cu spatele la el și nu-l vedea, domnul Hinkel continua să-i fluture din mână.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare