Nicu sforăia, cu faţa la perete. „Doarme cu genunchii la gură, deci doarme tun”, mi-am zis în capul meu. Ca să fiu însă sigur că doarme, am început să tropăi, apoi să sar pe tălpi, nu în vârful degetelor, ci pe tălpi, dar acesta nu s-a trezit, continuând să taie cu fierestrăul în prostie.

Atunci m-am mişcat spre garderob, am deschis uşa lucioasă, uşa a scârţâit, am înlemnit locului cu ochii la colegul meu de grupă, care însă nu s-a  trezit şi  iar am tras de uşă, care iar scârţâi, scârâi şi mai tare, dar prietenul meu care dormea dus, nu se trezi nici de data aceasta, spre bucuria tumultoasă a mea.

 Cu respiraţia oprită, am extras din dulap  blugi lui Nicu, de pe un umeraş de lemn lucios, cu capul întors spre prietenul meu, care însă dormea neîntors. Cât ai clipi din gene, mi-am scos pantalonii mei gri, de stofă, şi m-am  îmbrăcat în blugii lui Nucu, care nu se trezi nici acum. Am ieşit din camera noastră de cămin cu gâtul întors spre colegul meu de grupă, mergeam în vârful picioarelor, gata în orice clipă să-mi scot blugii de pe mine, dacă s-ar fi trezit.

Dar Nicu nu s-a trezit nici când am închis uşa după mine. Ajuns pe palier, am rupt-o la fugă în jos pe scări.

 Era ora două, ora la care s-a terminat şi ultima pereche la universitate. Am ieşit în fugă din cămin. Alergam mâncând pământul pe bulevardul Lenin, voltând cu dibăcie printre pietoni. Doar în faţa Teatrului Dramatic „Puşkin” m-am oprit din alergat, dar nu pentru a vedea ce spectacole noi au mai apărut în repertoriu, ci pentru a-mi aranja părul rebel şi a-mi ridica blugii mai sus pe talie. Blugii îmi veneau foarte bine, de parcă ar fi fost ai mei.  După ce m-am mai examinat o dată plescăind din buze, am luat-o agale spre terasa cafenelei „Moldova”, fluturându-mi mâinile de-a lungul corpului. Terasa era ful, cu ziarişti de la „Tinerimea Moldovei”, cu poeţi de la revista „Nistru”, cu actori de la Teatrul „Luceafărul”,  cu viorişti de la Sala cu Orgă, cu studenţi şi cu un medic urolog. Deoarece îi ştiam pe toţi, i-am salutat pe rând. Am traversat terasa, urmărit de privirile curioase ale cafegiilor.

-Hei, frate, vino la noi, m-au strigat câteva fete de la filologie, care îşi sorbeau cafeaua la o masă lipită de un castan înflorit. Pe fete le ştiam de  la cenaclul facultăţiii, dar până acum nu mi-au adresat nicio vorbă. M-am aşezat între Ina şi Corina.

-Ce blugi mişto ai. Să ştii că parcă ai fi un alt om în ei. De unde şi când i-ai cumpărat?

-Mi i-a adus un unchi de-al meu care a revenit deunăzi din Belgrad, le-am puse bărbi, fără să clipesc.

-Îmi permiţi să-i pipăi, m-a rugat Corina şi mi-i pipăi. Să ştiţi că sunt originali.

Timpul trecea şi eu speram ca Nicu să nu se fi trezit încă după beţia de ieri şi să nu fi descoperit lipsa blugilor din şifonier. Totuşi, mă temeam ca amicul său să nu apară brusc pe terasa asta şi să mă ia ca din oală. Nu avea cum, că nu o să vină în chiloţi? Am vrut să plec, dar nu m-a lăsat Ina, care mă invită s-o însoţesc la Monumentul lui Ştefan cel Mare, unde aceasta mergea să-i ducă un pulovăr Ionelei care făcea greva foamei. Am urmat-o. Pe strada Puşkin fata m-a apucat de mână  şi s-a lipit de mine. Iar inima a început să-mi bată tare-tare în piept.

În camera noastră de cămin, am revenit spre seară. Pe palier m-am dezbăcat de blugi şi mi-am trântit pe mine pantalonii mei gri, de stofă. Cu mâinile transpirate, am deschis uşa şi am intrat în vârful picioarelor. Nicu continua să doarmă. Cu iuţeala fulgerului, am deschis uşa garderobului şi am agăţat blugii săi pe umeraş.

Nicu se întoarse pe cealaltă coastă, sforăind şi mai tare. Iar eu m-am întins pe patul meu, cu mâinile după cap, visând la Ina. Eram atât de mândru că am cucerit-o. Un lucru însă mă îngrijora, faptul că mâine nu o să pot veni la întâlnirea pe care mi-a fixat-o în blugii lui Nicu şi e clar de ce. Mă gândeam cu înfrigurare oare ce minciuni să-i spun mâine când o să mă vadă în pantalonii mei. Sper ca relaţia noastră abia înfiripată să nu se frângă mâine.