Beam o cafea la barul „ La scriitori” și mă plângeam lui Vladimir Beșleagă că nu am putut ajunge în Transnistria acum o săptămână la o mătușă de-a mea bolnavă pentru că unui grănicer transnistrean nu i-a plăcut de moaca mea și m-a întors din drum și scriitorul mă privea cu ochi îngustați.

-Mă să fie, a exclamat domnul Beșleagă. Chiar așa? Chiar se poate?

-Da, maestre, se poate. Autobuzul a plecat fără mine.

-Și tu ce ai făcut?

-Ce să fac, m-am întors acasă.

Un tip de la masa vecină, cu o cicatrice pe față,  era foarte atent la ce-i povesteam lui Vladimir Beșleagă și am început să vorbesc cu o voce coborâtă ca să nu mă audă, pentru că nu-mi plac de nicio culoare tipii care trag cu urechea. Individul însă, fără a se sinchisi de nimic, și-a tras scaunul și mai aproape de masa noastră și atunci eu am schimbat subiectul, întrebându-l pe Vladimir Beșleagă cum și-a sărbătorit ziua de naștere. Când mi-a auzit întrebarea, scriitorul a sărit ca ars în picioare și și-a strâns geanta la piept.

-Da, da, mi-am amintit, mi-a spus scriitorul, la ora asta trebuia să fiu la Editura „Cartier”, unde mă așteaptă Gheorghe Erizanu, ca să-mi arate corectura.

Și-mi povesti despre ce corectură era vorba. Gheorghe Erizanu îi publica varianta completă și necenzurată a romanului „Cumplite vremi” apărut în perioada comunistă cu titlul „Sânge pe zăpadă”.  Un roman pe care și eu l-am citit. 

Scriitorul Vladimir Beșleagă se îndepărtă cu pași mărunți și cu geanta strângând-o la piept și eu îl urmăream cum pleca de pe terasă. Ce mai încolo și încoace, Vladimir Beșleagă era unul dintre scriitorii mei preferați și eu mă uitam cu duioșie spre extremitatea terasei spre care se îndrepta maestrul. Tipul cu cicatrice pe față s-a ridicat de la masa sa și a vrut să se așeze pe scaunul unde a stat Vladimir Beșleagă, și eu nu l-am lăsat să se așeze acolo, dar nu l-am împiedicat să ia loc pe un alt scaun, pentru că eram foarte intrigat să aflu ce vrea să-mi spună. Și tipul mi-a spus. Mi-a spus că știe el un drum ca să mă treacă incognito în Transnistria.

-Asta cum vine?

-Pe undeva pe unde nu sunt vameși și grăniceri.

Am stat și l-am privit cu atenție. Oare nu e vreun securest cumva sau vreun spion sau vreun diversionist? Nu părea.

-Îmi dau seama că te miri de ce vreau să te ajut. Îți spun: ca să fac niște bani.

Argumentul ăsta al lui m-a convins pe loc. De dragul mătușii mele bolnave care nu avea pe nimeni în tot Tiraspolul ăla eram gata să-i plătesc cât nu face numai să merg și s să-i mai duc niște medicamente. Mătușa mea avea diabet și avea nevoie de insulină. Dar nu prea putea să iasă din casă ca să și-o cumpere, dar chiar și dacă ar fi putut ieși, o ducea foarte prost cu rublele.

Am trecut pe la mine pe acasă ca să-mi iau bani și insulină pentru mătușa mea. Tipul mă aștepta într-un Moscvici cu numere transnistrene în fața blocului. Nu știu de ce, dar ținu să-l plătesc înainte să plecăm la drum. Ceea ce am și făcut, cu toate că mă temeam să nu-mi tragă vreo țeapă. Nu am să vă povestesc de traseul pe care am mers, pentru că i-am promis asta noului meu prieten și eu știu să mă țin de cuvânt, dar nu pot să nu vă spun că am stat ca pe ace tot drumul, așteptându-mă ca în orice moment individul să oprească mașina, să deschidă ușa și să mă dea jos, luându-mi toți banii. Dar asta nu s-a întâmplat. În loc de-a mă jefui și a mă bate, tipul s-a ținut de cuvânt și în nu mai mult de o jumate de oră eram deja în Tiraspol. Un oraș pe care bărbatul cu cicatrice îl știa ca pe propriile buzunare. Din prima nimeri și pe strada unde locuia mătușa mea, care s-a bucurat foarte tare când m-a văzut, dar la care nu am stat decât foarte puțin, pentru că asta era condiția pe care mi-a pus-o tipul. Important era că i-am lăsat mătușii insulina de care avea nevoie ca de aer și că i-am promis că o să revin peste o săptămână ca să o iau la mine la Chișinău. În timp ce ieșeam din Tiraspol, o mașină se lipi după noi. Oriunde mergeam, venea și ea.

-Crezi că ne-au mirosit? l-am întrebat eu pe tovarășul meu care mâna mașina cu o față încruntată.

-Te-au auzit că i te-ai adresat vânzătoarei de la magazinul de unde ai cumpărat o apă plată în limba română și, de aia, ne-au luat la ochi.

-Și ce facem acum? Cum scăpăm de coada asta?

-Stai fără grijă, m-a liniștit amicul meu și, brusc, a cotit la stânga, după care la dreapta, și apoi iar la stânga, după care a intrat cu mașina în curtea unei biserici, și ne-am pus pe așteptat. Mașina care ne urmărea a vâjâit pe lângă biserică spre capătul străzii și am răsuflat ușurat. Tovarășul meu de drum și-a scos plăcuța cu numere de înmatriculare de pe mașină și a azvârlit-o într-o pubelă din curte, iar în locul ei a montat o altă plăcuță, tot cu numere transnistrene. Apoi și-a aprins o țigară, dar nu a tras din ea decât după ce am ieșit din curtea bisericii și am urcat în mașină.
Când a tras și ultimul fum din țigara aia, am intrat în Mălăieștiul lui Vladimir Beșleagă și Ghena, așa mi-a spus că-l cheamă, dar nu știu de ce mi s-a prezentat doar acum, mi-a mărturisit că și el a citit „Zbor frânt”.  Dar l-a citit în tranșeele din fața Coșniței, în timp ce apăra satul de separatiștii ruși.

Înapoi, din nou nimeni nu ne-a oprit ca să ne ceară actele, și asta doar datorită lui Ghena, care a mers pe unde nici nu aș fi crezut vreodată că e posibil ca cineva să meargă. Nu am să vă spun însă pe unde, pentru că i-am promis asta tovarășului meu de drum.

Peste o jumătate de oră rulam deja pe Calea Ieșilor și încă peste un sfert de oră, Ghena m-a lăsat la cafeneau „La scriitori”, unde am rămas să mai beau o cafea și unde, speram din tot sufletul să-l întâlnesc din nou pe Vladimir Beșleagă, pentru a-I povesti cum le-am tras țeapa grănicerilor transnistreni, dar scriitorul nu era pe terasă. Se vede că încă-și mai citea corectura la Editura „Cartier”.  De data asta, mi-am băut singur cafeaua pe terasa aia supraaglomerată.