Când l-am văzut pe Tolea Dumitraș înaintând spre mine, am înțeles că am dat de dracu.

Pentru că  de când mă știu Tolea Dumitraș nu avea ochi să mă vadă și voia să-mi dea la bot oriunde mă întâlnea și ori de câte ori mă vedea.

Tolea Dumitraș era o nămilă de vreun metru nouăzeci, cu doi ani mai mic ca mine, care a devenit spaima mahalalei noastre după ce s-a demobilizat din armată. De câte ori se îmbăta ieșea în drum și se anina de trecători. Dacă nu-i plăcea de mutra omului sau cum îi răspundea la întrebări, una, două, și-l plesnea peste față. Soția lui nu mai aștepta s-o pocnească și pe ea și fugea de acasă, pe poarta din spate, prin vie și prin porumbiște, la un frate de al ei din fundul satului, la care huiduma mergea doar când îl dobora foamea din picioare. Toți îi știau apucăturile și se temeau de el. Îl evitau cum puteau, deoarece cu Tolea Dumitraș chiar nu avea rost să-ți pui mintea și nu se putea sta de vorbă.  Îl ocoleam și eu.

Pe mine a prins ciudă în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, mai exact, în 1990, când am arborat un tricolor românesc pe club și pe el l-a supărat atât de tare lucru ăsta că s-a urcat pe club fără scară, suindu-se pe umerii lui Vologhea Șovgan și Ion Michicin și l-a dat jos, călcându-l după aia furios în picioare. Din clipa aia, mă paște cu prăjina, cu toate că de atunci au trecut, nici mai mult, dar nici mai puțin, decât 26 de ani, adică o groază de ani, vreme în care atâtea s-au întâmplat în jur că toți și-au uitat vechile supărări și jigniri. Dar nu și Tolea Dumitraș. Tolea Dumitraș nu a uitat nimic și nu a iertat pe nimeni. Ori de câte ori mă vedea, voia să mă ciomăgească, pentru că, în ochii lui, eu, care am vrut să vină altă timpuri, eram vinovat că el o ducea rău. O dată mi-a ieșit în față după cotitura de la Visan și eu am rupt-o la sănătoasă și el m-a urmărit până acasă. Eu m-am ascuns în casă și el zgâlțâia poarta, răcnind să ies afară. Tata dormea. Tolea Dumitraș a sărit poarta și a început să tragă de ușă, trezindu-l pe tata din somn, care a ieșit afară și l-a întrebat ce vrea și matahala i-a zis să mă cheme pe mine și tata l-a rugat să plece, dar nămila nu a vrut și s-a repezit pe lângă tata să intre în casă și atunci tata l-a înșfăcat de ceafă și  i-a ars un picior, vlăjganul s-a prăvălit pe o rână. Hahalera s-a aruncat la tata și tata i-a mai otânjit una, și apoi încă una, încât tipul a luat-o la fugă.

Acum însă iar înainta spre mine, suduindu-mă de mama focului. Cu doi ani în urmă mi-a murit tata și acum când mi-a ieșit în față Tolea Dumitraș, tocmai deschideam poarta cimitirului, după ce am fost să fac curat la mormântul tatei.

Acum, când l-am văzut că fugea spre mine cu o falcă în cer și alta în pământ, m-am retras înapoi în țintirim. Fugea după mine printre morminte. În cimitir nu era nimeni și nu aveam cui să-i cer ajutor, așa că singurul lucru care-mi rămânea să-l fac era să fug cât de repede puteam. Dar Tolea Dumitraș alerga cu mult mai bine ca mine și, în curând, m-a ajuns din urmă. Acum când era la doi pași în fața mea nu mai aveam cum să scap și am rămas pironit locului, privindu-l speriat în față.

În spatele meu era mormântul tatei, cu crucea de lemn pe care-i era scris numele și anii cât a trăit. Când a văzut că în spatele meu e mormântul tatei, Tolea Dumitraș și-a aruncat ghioaga pe care o ținea în mână într-un morman de crengi de lîngă gard și a dat un pas înapoi. Apoi s-a răsucit pe câlcâie și a plecat fără să-mi spună o boacă.  Stăteam ascuns după crucea tatei și tremuram. Nu-mi venea să cred că Tolea Dumitraș a putut să plece fără să mă atingă cu un deget. Gâfâind, m-am așezat pe scaunul de lângă mormânt, neîndrăznind să ies din cimitir, fiindcă nu credeam că huiduma nu a plecat și nu mă așteaptă în fața cimitirului. Am stat așa vreo oră. Într-un târziu, când mi-am luat inima în dinți și am ieșit din cimitir, nu am întâlnit pe nimeni în fața porții. Tolea Dumitraș a plecat. Nu a îndrăznit să se ia de mine, când a văzut că în spatele meu era mormântul tatei. Tata m-a scăpat încă o dată din ghearele lui Tolea Dumitraș, ale cărui răcnete le auzeam deslușit pe drumul din vale. Îl snopea în bătăi pe Ion Căniță, că nu a vrut să-i dea o țigară.