La 60 de ani de la semnarea tratatului de înființare al comunităților europene, reuniunea de la Roma a marcat, deopotrivă, un moment aniversar și unul profund pragmatic. Până la urmă, Comisia Europeană și șefii de state și de guverne au avut nevoie să transmită un mesaj de unitate înainte de anunțarea formală a accesării articolului 50 din tratatul de la Lisabona de către Marea Britanie și inițierea negocierilor pentru ieșirea din UE. Pentru că, la 29 martie, premierul Theresa May va anunțat formal Brexitul.

Două au fost marile probleme ale Declarației de la Roma: consacrarea formală a Europei cu două sau mai multe viteze, a Europei cu geometrie variabilă sau a celei cercurilor concentrice – în fapt, ruperea Europei și mutarea deciziei la nivelul strict al nucleului dur european, deși decizia privește și influențează toate statele membre. Apoi problema apărării și securității europene, care să nu intre în contradicție cu NATO, să nu dubleze eforturile și să nu împingă în afara sistemului de apărare comună SUA, Canada și Marea Britanie.

În subsidiar, acordul a mai avut două puncte necesare: mai întâi, să salveze abordarea lui Jean Claude Juncker și să mențină opțiunile strict în spațiul celor cinci propuse. În al doilea rând, să nu distrugă opțiunea favorită a statelor fondatoare pentru a treia soluție (Europa cu două sau mai multe viteze): respectiv, să mențină posibilitatea asocierii pentru o integrare mai departe, mai profundă, a celor ce-și doresc acest lucru.

Actul de la Roma a deschis căi importante și statelor asociate și celor candidate: dacă perspectiva integrării creează probleme și acestor aspiranți, și statelor membre, și creează, totodată, nervozitate și la Moscova, varianta abordată e mai flexibilă și cu oportunități de integrare europeană mai puternice. Astfel, cine-și dorește, se poate ralia la diferite proiecte europene, pas cu pas sau mai rapid, în funcție de propria voință politică, reforme și dorință.

E și cazul Republicii Moldova: poate să intre în miezul proiectelor europene, dacă și-o dorește, chiar fără a deveni membru, având o postură mai integrată decât a unui stat membru mai sceptic, reticent sau mai puțin dornic. Astfel, se poate ancora direct la proiectul european și participa la proiecte atât timp cât dovedește reforme și dorința populației de integrare mai profundă. Însă deja revine Republicii Moldova să tragă de Bruxeles, ca să arate ce a făcut și să-şi dorească integrarea, nu Bruxellesul să tragă de Republica Moldova, ca să facă reformele ce-i sunt necesare. Iar România va fi întotdeauna alături, pentru a ajuta pe această direcție.

Jocul la risc maxim: De la scindarea Europei la explozia proiectului european

Liderii europeni au ales varianta cea mai bună și unica la momentul actual. Chiar dacă ea înseamnă un joc cu risc maxim. Mai întâi, s-a mizat pe ambiguitatea constructivă a formulărilor, pe soluțiile care să dea un semnal de unitate și să inverseze trendul emoțiilor negative și al reversării unității europene. O asemenea abordare are șansa de a frâna pornirile centrifuge, mai ales că statele încep să vadă tratamentul la care e supusă Marea Britanie și costurile părăsirii UE, deci constrângerea joacă rolul major.

Apoi, coerența e asigurată de voința prezumată a statelor fondatoare de a merge înainte și de a continua integrarea spre Europa federală. Mai rapid, fără blocaje, renunțând la atributele naționale, spre o formula a Statelor Unite ale Europei. E adevărat că aici rămâne supra-optimistă evaluarea că societățile occidentale – primele care au abordat scepticismul și oboseala, populismul și blocarea integrării europene – ar merge înainte cu suport popular majoritar și fără efectele secundare de a naște reacție negative de respingere a unui asemenea trend.

Logică altfel, abordarea prezentă marchează o schimbare majoră în ceea ce privește abordarea, dar introduce și un nivel mult mai mare de risc acceptat. A merge pe o Europă federală e un act de curaj,  de spirit european împins la superlativ, alungă riscul Europei cu două viteze (sau cu mai multe), riscul unei Cortine de Fier reamplasate în Estul Europei, cum a caracterizat-o președintele Klaus Johannis. Însă relansează posibilitatea unui risc şi mai mare: explozia proiectului european, dacă acest drum nu merge sau dacă populismul va prevala în Europa. Iar alegerile prezidențiale și, ulterior, cele generale din Franța sunt imediat definitorii pentru șansa acestui proiect.

Personal, aș fi optat pentru o variantă mai moderată și mai realistă, care să implice riscuri mai reduse și șanse mai mari pentru Europa unită și întreagă: integrare, dar în ritmul în care să nu se piardă câștigurile prezente și nici membrii existenți din proiect. Dar nu era în cele cinci opțiuni Juncker, nici nu satisfăcea dorința de exceptionalism a statelor fondatoare, de a putea alege să meargă ele însele înainte, chiar dacă nu le urmează nici proprii cetățeni.

Varianta actuală aduce avantaje majore și statelor asociate: celor din Balcanii de Vest care au angajamentul de la Salonic privind perspectiva integrării europene, dar și celor din Parteneriatul Estic. Pentru că perspectiva integrării poate stârni reacții multiple și poate dura, poate fi prea abruptă și costisitoare intern, varianta oferită a alegerilor ca la carte, de proiecte îmbrățișate permite ca, după accesul la acordul de liber schimb și libera circulație, pașii următori să fie aleși de cel în cauză.

Efectele schimbărilor sunt multiple: pentru statele membre, înseamnă mobilizarea clasei politice proprii spre a produce reformele și schimbările în propriul stat, ca să fie cât mai aproape de evoluțiile nucleului european şi să conteze cât mai mult. Pentru statele candidate sau asociate, opțiunea e tot cea a reformelor și apropierii de UE prin propriile eforturi, apoi atrăgând atenția că poți să îmbrățișezi felii din acquis-ul și proiectul european tot mai aproape de statutul de membru și de noile proiecte integraționiste de perspectivă.

E o oportunitate, dar deja asimetria relației se mută de la UE, care trăgea de statele membre, candidate, asociate, la aceste state înseşi, care trebuie să demonstreze reformele, voința și dorința accederii în Europa federală, oricât de costisitor ar fi un asemenea proiect pentru suveranitățile naționale. Totul pentru că niciun stat nu va putea face față, în viitor, de unul singur globalizării, iar integrarea e singura șansă.

Europa „cu mai multe viteze” a ajuns la „ritmuri și intensități diferite” de integrare.

„Pericolul cel mai mare pe care l-ar fi adus asumarea unui concept al Europei cu mai multe viteze în Declarația UE de la Roma ar fi fost revenirea la geometria Cortinei de Fier”, a transmis președintele Klaus Iohannis în conferința de presă, la finalul summit-ului aniversar de 60 de ani de la semnarea tratatelor UE. „Dacă am fi acceptat Europa cu două viteze, mai devreme sau mai târziu, viteza a doua a fost în Est. Atunci ar fi revenit temerile profunde ale esticilor: aceea de a fi lăsați în urmă. Am adus mai multe argumente și au existat argumente în sprijinul expunerii mele și am reușit în cele din urmă să găsim exprimări mai bune”, a conchis președintele.

În Declarația Comună de la Roma se păstrează tonul atenuant cu privire la Europa cu mai multe viteze, făcându-se referire la o Europă cu ritmuri și intensități diferite, care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate și care își asumă că toate statele membre vor merge împreună în aceeași direcție și împreună.

„Unitatea este atât o necesitate, cât și alegerea noastră liberă. La nivel individual, am fi marginalizați de dinamica mondială. Împreună avem cele mai mari șanse de a o influența și de a ne apăra interesele și valorile comune. Vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele și păstrând ușa deschisă celor ce doresc să se alăture mai târziu. Uniunea noastră este nedivizată și indivizibilă”, se arată în textul declarației. „Orice formă de cooperare consolidată între mai multe state membre trebuie să fie în conformitate cu Tratatele UE și să fie deschisă, în baza unor criterii obiective, către toate statele membre”, a mai transmis președintele Klaus Iohannis în textul contribuției României la declarația comună de la Roma.

Diferența substanțială este că orice nou pas mai puternic trebuie să treacă prin tratate, adică să aibă acordul tuturor membrilor existenți. Deci diferența specifică este că decizia rămâne la toate statele membre. Nu unii iau decizia, iar alții suportă consecințele. Un punct major în negociere, câștigat de noii membri și de statele mici.

Mesajul principal rămâne, indubitabil, unitatea europenilor în contextul provocărilor fără precedent și în contextul mai larg al unei dezbateri tot mai aprinse privind viitorul Europei: o uniune cu mai multe viteze și o uniune care se pregătește să negocieze ieșirea Marii Britanii din arhitectura sa instituțională. Uniunea Europeană se definește ca „o comunitate a păcii, libertății, democrației, drepturilor omului și domniei legii, o mare putere economică cu niveluri paralele de protecție socială și bunăstare”. Totodată, principalul angajament pe care liderii și l-au luat prevede crearea unei Uniuni Europene mai puternice prin intermediul unei mai puternice solidarități și unități.

Securitatea și apărare: Cooperare și complementaritate cu NATO

Și pe această dimensiune, compromisul a putut fi identificat. Sub titlul O Europă mai puternică pe scena globală, textul prevede o uniune ce își dezvoltă în continuare parteneriatele existente, construiește unele noi și promovează stabilitatea și prosperitatea în vecinătatea sa estică și sudică, dar și în Orientul Mijlociu, pe teritoriul Africii și la nivel global. Apoi statele occidentale și companiile de tehnică militară își regăsesc dorința de susținere la nivel european prin prevederea vizând o Uniune pregătită să își asume mai multe responsabilități și care ajută la crearea unei industrii de apărare mai competitive și integrate.

Pe de altă parte, și statele occidentale, Franța, cu precădere, au cedat pe deplin în fața realității existente și a parteneriatului transatlantic, acceptând o uniune determinată să consolideze securitatea și apărarea comune, în cooperare și în mod complementar cu Alianța Nord-Atlantică, luând în considerare circumstanțele naționale și angajamentele juridice. Practic, tema armatei europene a dispărut, în formula cunoscută, iar parteneriatul cu NATO sau preeminența NATO în afacerile apărării comune a fost re-consacrată, în spiritul Declarației comune de la summit-ului de la Varșovia.

Nu în ultimul rând, UE se afirmă ca o Europă a valorilor liberal-democratice, a societății deschise și a societăților inclusive. O Europă ale cărei valori se definesc în opoziție directă cu populismul, xenofobia, islamofobia, anti-semitismul, discriminarea, excepționalismele, inegalitățile și accesului privilegiat al unora la resurse.

Prin această poziție, UE se afirmă ca rival absolut al sistemelor totalitare și opresive precum cel din Rusia, și în divergență cu abordările curente ale președintelui SUA, Donald Trump, chiar dacă valorile și principiile comune se mențin și relația transatlantică iese revigorată după Declarația de la Roma, care amenința și această dimensiune. Instituțional, UE e aproape de America ca și până astăzi, nu însă de pornirile nepotrivite, populist/izolaționiste sau discriminatorii pe care le promovează actualul președinte al SUA, față de care abordarea pare să fie că sistemul politic și democratic american trebuie să reacționeze pentru a-l aduce să respecte valorile Declarației de Independență și ale Constituției americane. Și acest aspect e un câștig al democrației.