Aparenţele înşală. Şi nu e vorba doar de imagine, ci şi de înţelegerea faptelor fiecăruia, de la motivaţie la consecinţele lor Este o lecţie extrem de importantă şi care devine tot mai relevantă în ziua de astăzi, când superficialitatea noastră, viteza, practic nelimitată, de circulaţie a informaţiei , lipsa de timp şi aglomerarea fiecăruia în fuga după realizări profesionale, familiale sau personale, ne fac să luăm drept monedă curată, de cele mai multe ori fără a cerceta, , ceea ce SE SPUNE despre cineva, adică să confundăm aparenţele cu faptele.

Aparenţele înşală. Şi nu e vorba doar de imagine, ci şi de înţelegerea faptelor fiecăruia, de la motivaţie la consecinţele lor Este o lecţie extrem de importantă şi care devine  tot mai relevantă în ziua de astăzi, când superficialitatea noastră, viteza, practic nelimitată, de circulaţie a informaţiei , lipsa de timp şi aglomerarea fiecăruia în fuga după realizări profesionale, familiale sau personale, ne fac să luăm drept monedă curată, de cele mai multe ori fără a cerceta, , ceea ce SE SPUNE despre cineva, adică să confundăm aparenţele cu faptele.

Dezvoltarea tehnologică a avut drept efect faptul că tot mai puţină lume are timpul să întâlnească, să cunoască, să asculte şi să înţeleagă, respectiv să-şi formeze o opinie despre un terţ. Opiniile sunt mediate, de aceea suntem subiectul aparenţelor ce ne sunt oferite  “la liber”, pe care le achiziţionăm fără efort, pozitive şi negative, delaolaltă. De aici până la erori de apreciere nu e decât un pas.

O regulă de bun-simţ spune că nu e bine să vorbeşti despre o persoană pe care nu o cunoşti. Faptul că citeşti 50 de titluri de ştiri despre o persoană, nici măcar ceea ce se spune în ştiri sau ce spune persoana însăşi pe o temă sau alta; ori faptul că îi auzi pe prieteni bârfind-o, nu înseamnă cunoaştere. Cunoaşterea e nemijlocită, de principiu fără prejudecăţi, cu deschidere, ascultând protagonistul unor fapte sau un actor explicându-se. Aşa învăţăm din educaţie. Practica însă arată că aparenţele şi percepţiile iau, nu rareori, locul realităţii.

De aceea singura formulă de sprijin este să mergem la esenţe. Şi pentru asta trebuie să ştim ce contează, ce e relevant, care e pachetul de valori şi referenţialul care trebuie urmărit şi crezut.

Un prim pachet este cel profesional, de referinţe la ceea ce face, susţine, crează la nivel profesional o persoană. Capacităţile sale individuale, cunoaştere şi identitate, abilităţi probate prin fapte.

Al doilea pachet este cel moral şi etic: când cineva vede şi cunoaşte un om, poate să realizeze dacă e un om bun, cald, apropiat, dacă e un om cinstit, corect, dacă e un om drept, aspru în judecată, inflexibil dar corect cu aprecierile.

Dar poate cel mai important este pachetul referitor la acţiunile sale, respectarea propriilor principii pe care le expune şi le susţine public şi finalitatea demersurilor şi acţiunilor sale. Într-adevăr, una din principalele judecăţi de valoare despre un om sau o acţiune este finalitatea sa. Realizează ceva, este o construcţie care rezistă în timp, durează, are valoare pentru societate sau pentru cei din jur sau nu. Iar aici pragmatismul recomandă ca, pentru a vedea un lucru făcut, să te adresezi celui care-l poate face, care a probat că e capabil să livreze şi să realizeze ceea ce a promis. Această abordare are a face şi cu zona politică, şi cu zona administrativă. Şi e cea relevantă în alegerile pragmatice făcute, dincolo de alegerile ideologice (eu votez cu stânga/dreapta, pro-ruşii/europenii/americanii/românii, eu sunt cu Voronin, Ghimpu sau Cibotaru astăzi), sau cele emoţionale (îmi place de X).

Vrem, nu vrem, această abordare realistă şi pragmatică domină marile cancelarii şi politica mare, cu obiective majore. Principiile şi valorile sunt importante, , dar e important ca planurile pe care le facem să se şi realizeze. Şi, din acest punct de vedere, acest lucru explică de ce actuala formulă guvernamentală şi de putere de la Chişinău a câştigat substanţial în raport cu administraţiile anterioare, dar şi cu acţiunea/inacţiunea şi amatorismul unor componente ale opoziţiei. E păcat, pentru că o ţară trebuie să aibă şi putere, şi opoziţie puternice, şi perspectiva schimbării puterii democratice, prin alegeri, când cea de a doua preia controlul şi puterea. Şi nu sunt întâmplătoare schimbările de optică ale unor actori terţi faţa de abordarea iniţială bazată pe aparenţe şi pe relatări intermediate, ale unor reprezentanţi ai statelor în capitala RM, spre una care privilegiază aprecierea pentru acţiune şi realizări, pentru lucrurile promise care se întâmplă.

Mai există un element important, şi care nu poate fi ignorat. Nu e neaparat ca aparenţa să însemne şi că, în spate, esenţa e corectă. Şi s-ar putea ca un om de bună credinţă dar prea absorbit de valurile vieţii sau prea ocupat să mai verifice ce şi cui serveşte un demers, care are un profil credibil de apărător al unor anumite idei, să se trezească apărând, în fapt, prin propriile acţiuni, exact ideea contrară. Chiar dacă, aparent, principiile, valorile, baza morală, recomandă abordarea sa de bună credinţă şi în varianta asumată public. Aici aş încadra povestea orientării strategice a Republicii Moldova, Vest sau Est, ocultată de idei secundare şi suprapuse, cum e lupta împotriva oligarhului unic vinovat şi răspunzător de toate relele naţiunii, care poate deturna interesul originar şi care a făcut ca protagoniştii unei asemenea lupte să se situeze câteodată pe poziţii care trec de liniile roşii ale orientării strategice.

Pentru că, până la urmă, un candidat unic al opoziţiei de dreapta, suprapusă cu susţinerea votanţilor puterii pro-europene şi cu voturile atrase de la nemulţumiţii de orice formulă politică, toate luate împreună într-un eventual tur doi, este singura soluţie care poate duce la succes, şi nu la un tur doi între doi candidaţi pro-ruşi şi alegerea unui Igor Dodon drept preşedinte al Republicii Moldova. Deci o acţiune aparent corectă, votul dat pentru pro-europenii care contestă puterea oligarhului unic, care a capturat puterea statului - o abordare salutară şi motivată de dorinţa de sancţionare democratică a monopolului eventual al puterii - poate să ducă, în fapt, la subminarea poziţiei pro-europenilor şi auto-concurenţă, mâncându-şi reciproc şansele, parazitându-se reciproc prin candidaţi multipli, pentru ca finalitatea să demonstreze un rezultat contrar celui pe care, formal şi manifest, îl apără, respectiv menţinerea orientării strategice pro-occidentale a Republicii Moldova.

Nu fac o pledoarie pentru un candidat sau altul, nici pentru putere sau opoziţie pro-europeană. Dar cred că e bine ca fiecare să judece responsabil, cu mintea sa, nu cu mintea şi argumentele altuia, care va fi opţiunea sa la vot. Vom respecta, cu certitudine, votul alegătorilor, pentru că România (ca şi mine, personal), respectă suveranitatea Republicii Moldova până la ultima consecinţă. Însă gândirea trebuie să fie critică şi corectă, utilă şi relevantă, pentru ca un candidat pro-european, cel mai bun, să ajungă Preşedintele Republicii Moldova.