Jurnalista Marianna Prysiazhniuk a oferit un interviu pentru NewsInt în care a abordat o serie de subiecte privind scena politică de la Kiev sau situaţia etnicilor ucraineni din România. O bună cunoscătoare a dinamicilor atât din Ucraina cât şi din ţara noastră, unde este stabilită de doi ani de zile, Prysiazhniuk a atras atenţia asupra faptului că ameninţările hibride prezintă elemente comune pentru ambele state, mai ales în privinţa minorităţii ucrainene din România, acolo unde oficialii Ambasadei ruse la Bucureşti au efectuat mai multe vizite şi au iniţiat o serie de proiecte.

Doamnă Marianna Prysiazhniuk, Ucraina a experimentat recent o serie de schimbări politice la nivel intern. Cum explicaţi succesul lui Volodymyr Zelenski şi cum diferă acesta  de Petro Poroşenko?

Succesul domnului Zelenski este un eşec al elitelor tradiţionale. Zelenski a obţinut o marjă imensă de încredere, fiind votat de 73% din totalul celor care au fost prezenţi la urne. Acest rezultat nu este unul împotriva lui Poroşenko, ci împotriva tuturor politicienilor clasici. Desigur, promisiunile electorale s-au prăbuşit în primele zile. Alegerile sunt o cursă şi Zelensky a câştigat-o. Cum el va proceda, rămâne să vedem. În sensul larg, în Ucraina se formează o tradiţie a transferului de putere cu adevărat democratică. Liderii precedenţi ucraineni, într-un fel sau altul, au căutat să-şi consolideze poziţia prin modificări ale Constituţiei şi consolidarea postului de prim-ministru.. După ce au fost anunţate rezultatele, susţinătorii lui Poroşenko s-au adunat pentru o acţiune numită „Mulţumesc” şi trebuie să recunosc că Poroşenko are o listă de realizări, cea mai importantă fiind alegerile democratice în timpul războiului. Susţinătorii lui Zelenski au obţinut ceva mai mult decât preşedintele, au obţinut „visul ucrainean”,  care arată că în ţara lor oricine poate deveni chiar şi preşedinte.

Cred că este corect să percepem succesul lui ca pe o schimbare de elite şi ca o schimbare de generaţii. Zelenski şi-a condus campania prin reţelele de socializare şi a activat un strat apolitic de suporteri. Desigur, s-a bucurat şi de sprijin informaţional al unei organizaţii media deţinute de oligarhul Igor Kolomoisky. Cu toate acestea, a evitat să vorbească public despre acest subiect în campania electorală, ştiind că aceasta era slăbiciunea lui, care ar fi putut fi fructificată de către Poroşenko.

În timpul campaniei, Zelenski nu a mers la dezbatere, ci a transformat orice discuţie într-un spectacol. Esenţa confruntării dintre candidaţi nu a fost bazată pe dezbateri directe, ci pe combaterea adversarului de la distanţă, capitol la care Poroşenko nu a fost atât de bun. Vasta experienţă a fostului preşedinte s-a dovedit astfel a fi cimentul care l-a imobilizat. Echipa lui Zelenski a fost din punct de vedere tehnic cu un pas sau doi înaintea lui Poroşenko, dar cu o lipsă completă de experienţă în ceea ce priveşte conţinutul. Apropo, sprijinul lui Kolomoisky, asigurat pentru Zelenski, a fost parţial asociat cu reglarea conturilor personale între Kolomoisky şi Poroşenko, iscat  după naţionalizare  Privat Bank, care aparţinea lui Kolomoisky şi asociaţilor săi, acumulând o treime din economiile populaţiei.

În plus, din cauza retoricii ambigue a lui Kolomoisky privind situaţia din Donbass, au apărut mai multe semne de îngrijorare. Acum este clar că influenţa lui Kolomoisky asupra lui Zelenski a fost oarecum exagerată.

Desigur, Kolomoisky are influenţă dar cu siguranţă nu este umbra lui Zelenski. Acest lucru este confirmat de o serie de aspecte contrare între cei doi, cum este spre exemplu organizarea alegerilor parlamentare anticipate.

Poroşenko l-a numit pe Zelenski „o pisică într-o pungă”, în limba ucraineană această expresie caracterizează o persoană despre care nu ştii nimic, căreia nu-i cunoşti opiniile. Şi această afirmaţie se dovedeşte a fi încă adevărată, întrucât Zelenski este preşedinte de mai mult de 100 de zile. Este prea puţin să vorbim despre rezultate, dar deja suficient pentru a evalua modul în care el va acţiona. În timpul primelor călătorii în ţară, Zelenski a fost dur, prin discurs, şi excentric. El a fost comparat cu Trump sau cu Lukaşenko, ceea ce face ca acum retorica sa să fie din ce în ce mai serioasă. Înainte de alegeri, fără exagerare, întreaga lume se întreba dacă comediantul ar putea rezista lui Putin. Liderii europeni nu ştiau la ce să se aştepte de la viitorul preşedinte ucrainean. Mi se pare că nici acum nu au o viziune clară. Întrebarea este dacă Zelenski foloseşte venirea sa din afara sistemului şi creativitatea ca avantaj, sau va rămâne doar un comediant fără experienţă. Dacă el va putea să fie cu doi paşi înainte şi pe arena internaţională sau nu...

Este clar că aceste 100 de zile nu sunt încă suficiente pentru a avea un răspuns, dar acestea sunt provocările cu care se confruntă întreaga ţară şi nu doar alegătorii preşedintelui. El are o serie de realizări importante. Să nu uităm că, pentru prima dată în 20 de ani, Ucraina a fost vizitată de premierul israelian, Benjamin Netanyahu. La rându său, John Bolton a vizitat Kievul, în timp ce  un număr foarte mare de apeluri telefonice au fost realizate, inclusiv cu Donald Trump şi Vladimir Putin, iar formatul normand este de aşteptat să continue. Dar toate acestea sunt în cele din urmă construcţiile lui Poroşenko, şi foarte curând Zelenski va trebui să aibă propria strategie, iar aceasta nu este încă vizibilă.

Zelenski este un om flexibil, se adaptează uşor şi poate lua decizii rapide. Aceste calităţi pot fi observate şi prin evoluţia echipei sale de umor „95 kvartal” de care îmi amintesc încă din copilărie.

Problema campaniei prezidenţiale nu constă în Zelenski, ci în faptul că  traversăm o perioadă sensibilă. Noi, ucrainenii, am fost întotdeauna fatalişti. Avem chiar şi o zicală - „Libertatea sau moartea”  care reflectă foarte bine atât alegerile, cât şi mentalitatea noastră. Dar trebuie să înveţi din experienţă, să ai o minte limpede şi să înţelegi că pentru o ţară în război o astfel de situaţie este o iresponsabilitate la scară naţională. Trebuie să tragem concluzii despre noi înşine şi să lucrăm la erori pentru a fi mai eficienţi.

Oleksii Honcearuk este noul premier al Ucrainei, după ce propunerea făcută de către actualul preşedinte s-a bucurat de un sprijin masiv în Rada ucraineană. Cum a evoluat scena politică de la Kiev  odată cu ultimele alegeri legislative?

Pe 21 iulie au avut loc alegeri parlamentare anticipate în Ucraina, la care partidul "Slujitorul poporului" a luat 43%. În parlament, care în Ucraina este unul unicameral, spre deosebire de România, partidul lui Zelenski a obţinut 252 din totalul celor 450 de locuri, cea ce constituie mono majoritate.

Astăzi, Zelenski controlează parlamentul pe deplin.

Acest lucru oferă posibilitatea echipei sale de a fi pe deplin responsabilă de luarea deciziilor în ţară. Opozanţii avertizează asupra riscurilor de uzurpare a puterii, dar monopolul în parlament poate juca o festă pentru că cei 252 de deputaţi reprezentând partidul prezidenţial vor fi grupaţi în jurul anumitor interese sau patronate. Aşa a fost şi cazul privind facţiunea lui Poroşenko „BPP” din legislatura anterioară, dar aceasta era mult mai mică.  În practică aşa se dezvoltă orice grup social, care cu cât este mai mare, cu atât este mai complicat de gestionat. Prin urmare, conflictele interne în formaţiunea „Slujitorul poporului” pot fi mai mari.

Riscul nostru, ca stat, este într-adevăr o concentrare a puterii într-o singură mână. Riscul celor care conduc este ameninţarea de prăbuşire din interior sub presiunea unui număr imens de interese. Pe lângă „Slujitorul poporului” lui Zelenski, partidul lui Poroşenko –“Solidaritatea Europeană”, Platforma de opoziţie pro-rusă - „Partidul pentru viaţa” (44 de deputaţi!), „Patria” Iulia Timoşenko şi partidul „Vocea” lui Svyatoslav Vakarchuk au trecut în parlament. „Vocea” este partidul celebrului artist rock  ucrainean, care este însă antipod complet al lui Vladimir Zelensky, dacă comparăm modul în care s-au arătat oamenii creativi în politică. Vakarchuk muzicianul adună stadioane, Vakarchuk politicianul este timid, cu atenţie distrasă, caracter blând şi incapacitate de a transmite gânduri simple şi  uşor de înţeles. Este uimitor cum uneori oamenii nu disting mulţimea care a venit să te idolatrizeze de mulţimea care vrea carne şi sânge.

Prima şedinţă a Radei Supreme - aşa cum numim parlamentul, a avut loc pe 29 august, în aceeaşi zi a fost numit guvernul. Alexey Goncharuk, în vârstă de 35 de ani, a devenit prim-ministru al Ucrainei. Este interesant faptul că acum câteva luni, Goncharuk a fost un susţinător al lui Petro Poroşenko şi a fost implicat în proiecte în care guvernul trecut a fost angajat. Acesta este un semnal pozitiv despre disponibilitatea lui Zelenski de a nu fi ghidat de preferinţele personale, dar criteriul încrederii rămâne extrem de important pentru el. De exemplu, unul dintre adjuncţii lui Zelensky este un partener al său din „95 kvartal” , Sergey Shefir. Mai mult, la şefia Serviciului de Securitate al Ucrainei a fost numit fostul şef al proiectului „95 kvartal”,  Ivan Bakanov. Sunt mai multe numiri netransparente. De asemenea, o mulţime de oameni afiliaţi cu afacerile lui Zelenski au devenit membri ai parlamentului.

Experţii văd în noul guvern o echipă bazată pe reforme liberale.

Goncharuk însuşi, avocat de profesie, este specializat în domeniul dreptului financiar şi bancar, a fost consilier al vicepremierului Stepan Kubiv în guvernul anterior. El a identificat creşterea economică drept prioritatea principală a noului guvern, iar primul lucru pe care intenţionează să îl pună-n practică este slăbirea reglementării statului pentru mediul de afaceri, efectuarea unei privatizări complexe, deschiderea unei pieţe funciare şi optimizarea infrastructurii. În primul său interviu după numire, premierul a spus că Zelenski este un lider politic şi că susţine retorica dură a acestuia. În acelaşi timp, Goncharuk a subliniat că sub guvernul anterior, ţara se dezvolta în direcţia corectă, dar încet.  

Cum se manifestă acţiunile specifice războiului hibrid orchestrate împotriva regimului de la Kiev şi a traiectorii euroatlantice a Ucrainei?

Influenţa hibridă a Rusiei vizează menţinerea Ucrainei în orbita sa. În primul rând, acest lucru se realizează prin sprijinul direct al militanţilor din Donbass şi prin transferul personalului militar rus în Donbass, plasarea armatei de-a lungul frontierei, iar toate aceste acţiuni sunt însoţite de campanii de informare şi diseminarea propagandei, care are un scop specific şi face parte din strategia rusă.

Aici trebuie înţeles că propaganda în „lumea rusă” face parte din doctrina militară şi nu urmăreşte doar promovarea ideilor politice. Mai mult, propaganda rusă se bazează pe abordări specifice şi este implementată cu succes în multe ţări. În Ucraina, influenţa Kremlinului a fost răspândită printr-o biserică controlată de Moscova, prin cumpărarea de mijloace media, prin politicienii săi şi un sistem de organizaţii neguvernamentale. Aceste elemente acţionează în sistem, diseminând informaţii care împart societatea şi contribuie la creşterea anxietăţii constante. Scopul Kremlinului privind Ucraina este de a arăta Occidentului că Ucraina este un stat eşuat, un „proiect eşuat” şi, probabil, doar ruşii pot pune lucrurile în ordine. Prin urmare, sarcina principală a Kremlinului este menţinerea haosului în Ucraina prin stimularea nemulţumirilor, finanţarea mişcărilor radicale, escaladarea tensiunii sociale, divizarea societăţii pe probleme sensibile şi sprijinirea unei stări de instabilitate, care ar trebui să epuizeze resursele Kievului.

De exemplu, în ceea ce priveşte guvernul precedent, mass-media rusă a cultivat imaginea „juntei”, a „partidului de război” şi aşa mai departe. Astfel de linii de informare din Ucraina au fost preluate şi răspândite către populaţie de către partidele pro-ruse şi alţi „lideri de opinie” apropiaţi de Moscova. În ceea ce-l priveşte pe Zelenski,  retorica începe deja să se schimbe, dar nu există încă clişee cu care autoritatea lui să poată fi discreditată. Este şi contextul schimbului de prizonieri care limitează pe moment propaganda rusă.

Pentru Rusia, politica şi acţiunile militare sunt la acelaşi nivel. Aceasta este o strategie care nu vizează doar Ucraina, însă modalităţile de acţiune diferă de la o ţară la alta. După aceea, într-un mediu tulbur apar „oameni verzi” fără urme de identificare, aşa cum s-a întâmplat în Crimeea şi continuă acum în Donbass. Joaca conform regulilor Rusiei nu va duce la nimic bun. Dar, vedem, în special, din discuţiile în cadrul G7 şi întoarcerea Rusiei la APCE, că problema Rusiei revine pe agenda mondială. Desigur, Ucraina poate să fie utulizată ca un pion şi multe depind de diplomaţia lui Zelensky. Poroşenko în politica internaţională a urmărit principiul „Nimic despre Ucraina fără Ucraina”. Aici este interesant modul în care va acţiona Zelenski. Cred că Summitul Normandia, anunţat de Macron, va aduce multe noutăţi.

Pentru că ai atins acest subiect, cât de vulnerabilă este societatea ucraineană în faţa fenomenului fake news?

Fake-news nu este o problemă a unei anumită societăţi. Aceasta este o chestiune de natură umană, percepţie, calitatea operaţiilor mentale şi aşa mai departe. Desigur, pentru a contracara acest lucru, introducem programe de alfabetizare media, realizăm cercetări, proiecte şi aşa mai departe. Dar, dacă vorbim despre particularităţile din Ucraina, principala ameninţare în domeniul informaţiilor este propaganda din Federaţia Rusă. Fake-news este cu siguranţă prezent, dar este un simptom al unei alte „boli” mai grave.

Sunt etnicii ucraineni din România ţinta unor elemente ale războiului hibrid?

Cu siguranţă!  În apropierea graniţei româno-ucrainene din nordul României, există o serie de organizaţii care sunt implicate în crearea de provocări în jurul minorităţilor naţionale. Mai mult, organizaţiile care se ocupă cu problema minorităţilor naţionale se află şi în cealaltă parte a frontierei - în Ucraina şi sunt de fapt controlate de aceiaşi oameni, care  sunt familiarizaţi între ei şi înţeleg perfect ceea ce fac. Aceste informaţii se  verifică foarte simplu prin surse deschise. Nu vreau să personalizez această problemă, o să dau doar un exemplu despre o situaţie din Ucraina şi românii insăşi pot analiza atent ceea ce se întâmplă în România. În 2018, un centru cultural maghiar a fost incendiat la Uzhgorod, iar ulterior ancheta a stabilit că trei polonezi au comis incendiul la ordinul unui „jurnalist” german, apropiat de un ideolog notoriu al „lumii ruse” şi un invitat frecvent al postului „Russiatoday”, după cum a fost anunţat ulterior de către parchetul polonez. Este uşor de înţeles ce efect a avut acest lucru pentru relaţiile bilaterale dintre Ucraina şi Ungaria şi cu ajutorul căruia.

Cum se pozitionează Ucraina faţă de etnicii ruteni din România?

Atitudinea Ucrainei faţă de rutenii din România este aceeaşi cu cea faţa de rutenii care trăiesc în Ucraina. Acesta este un grup subetnic ucrainean. Încă mai avem huţuli, lemkieni şi aşa mai departe şi împreună suntem ucraineni. Discuţiile în jurul încercărilor de separare a unei etnii noi din această naţiune sunt o provocare de care pot suferi nu numai Ucraina, dar şi România şi Slovacia. Cunoscuţii mei din Maramureş spun că se desfăşoară o activitate suspectă în jurul rutenilor din România. De exemplu, vizitele frecvente ale diplomaţilor ruşi în zonă sunt însoţite de diferite forumuri ale ruso-rutenilor dar şi de iniţiative de neînţeles. Această activitate are mai multe etape: în primul rând se urmăreşte separarea acestor grupuri de restul societăţii pentru ca mai apoi să apară Rusia.Adică vedeţi logica? De exemplu, în Serbia, rutenii sunt o minoritate naţională recunoscută. Ei bine, dacă sunt separaţi, ce legătură are Rusia cu asta?

Care este mesajul pe care îl transmiteţi etnicilor ucraineni din România şi cum ar trebui să se raporteze românii faţă de evenimentele din ţara vecină?

Cred că Ucraina şi România trebuie să caute teren comun în ceea ce priveşte cele două sisteme de interese naţionale. Vom fi mereu vecini. Dezvoltarea situaţiei actuale arată că securitatea noastră de astăzi este şi securitatea României. Războiul din Ucraina nu este primul semnal pentru întreaga lume că, pentru unii, dreptul internaţional sunt cuvinte goale. Înainte de Crimeea a existat Georgia în 2008, mai înainte Moldova în 1989 şi, ca urmare, doar a crescut numărul de platforme de negociere. Cred că atât România cât şi alte ţări ar trebui să fie consecvente. Să ţii echilibru în situaţia actuală devine din ce în ce mai dificil, acest lucru este evident. În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, nu cred că sunt persoana care ar trebui să spună ceva şi să-şi înveţe concetăţenii. Pot spune că eu însumi trăiesc în străinătate pentru al treilea an şi personal am câteva puncte abordare: îmi amintesc întotdeauna cine sunt eu, şi eu respect ţara în care locuiesc. În opinia mea, aceasta este o reţetă normală.

Marianna Prysiazhniuk este jurnalist ucrainean specializat în politică internaţională, conflicte îngheţate şi tensiuni civice. Pentru câţiva ani a lucrat ca reporter pentru agenţia naţională de ştiri a Ucrainei.