Putem urmări la nesfârșit felul în care Vladimir Putin împreună cu adepții săi, diplomați și propagandiști, încearcă să se îndepărteze târâș de ultima tranșee fără a-și șifona imaginea. Până acum, răspunzând la întrebarea dacă Rusia va ataca Ucraina, în cazul în care Occidentul nu va accepta ultimatumul insolent al președintelui rus privind limitarea suveranității NATO și a fostelor republici sovietice, Kremlinul făcea uz de pauze pline de semnificație. Acum, reprezentantul permanent al Rusiei la ONU Vasilii Nebenzea se arată, chipurile, surprins când Moscova este suspectată că se pregătește să atace Ucraina, în cazul în care NATO nu va accepta pretențiile rusești. În acest context, apare simpla întrebare: de ce Rusia a mai formulat un asemenea ultimatum, dacă nu a avut de gând să folosească forța și dacă înțelegea foarte bine că nici un stat din cadrul NATO nu va accepta o astfel de abordare?

Au luat-o ca pe un spectacol. Și-au indus ideea că toată lumea se va speria și va capitula. În schimb au obținut un efect invers. Problema ucraineană a devenit chestiunea primordială a politicii mondiale - până și în 2014, când Rusia a ocupat Crimeea și Donbassul, războiul ei cu Ucraina a fost perceput mai curând ca un conflict local din spațiul postsovietic. Era, desigur, o situație neplăcută, însă nu punea în mod direct în pericol Occidentul, așa că s-au limitat la sancțiuni. Acum, se pare, s-a înțeles faptul că rezistența Ucrainei este o chestiune de securitate a Occidentului ca civilizație. Deoarece, dacă accepți abordarea rusească, atunci mâine statelor occidentale li se vor dicta regulile jocului de la Moscova, iar poimâine – de la Beijing, mai exact de la Beijing – deja de ieri.

De aceea Kievul, și nu Moscova, a devenit brusc centrul diplomației mondiale. Putin este lăsat să se plângă de viață președintelui Iranului și prim-ministrului Ungariei (Orban, desigur, a susținut răspunsul NATO la ultimatumul rusesc, dar nu a menționat acest lucru la Kremlin). Prim-miniștrii Marii Britanii, Poloniei și Olandei au vizitat deja Kievul – care nu va fi aici în următoarele săptămâni! Din această cauză pretențiile rusești de limitare a suveranității altora au alarmat statele neutre – în Suedia, cu atât mai mult în Finlanda, s-au făcut declarații de la cel mai înalt nivel că nu Putin este cel care să decidă dacă vor adera aceste țări la NATO sau nu. De aceea, în China, a cărei conducere, desigur, susține și împărtășește abordarea rusească a suveranității externe, au spus că ar dori o rezolvare pașnică a crizei. Și nu mă îndoiesc că asta îi va spune Xi Jinping lui Putin când acesta din urmă va ajunge pe covorul său.

De multe ori a trebuit să scriu că, dacă Rusia a rămas cu o singură pârghie de presiune asupra poporului ucrainean sub forma unei amenințări de război și ocupație, atunci aceasta indică deja cea mai mare înfrângere geopolitică a regimului Putin în secolul XXI, comparabil doar cu prăbuşirea neglorioasă a Uniunii Sovietice din secolul al XX-lea. Dar încercarea de refacere a imperiului căzut va eșua nu din această cauză. Ci, pentru că principalul instrument de presiune al lui Putin asupra Ucrainei și lumii civilizate nu este nici măcar amenințarea cu războiul și ocupația. Principalul instrument de presiune e șmechereala putinistă.  

Autor: Vitali Portnikov, Grani.Ru