Totodată, votarea în Parlamentul de la Chișinău a actului de comemorare a victimelor foametei organizate din anii 1946-47 este un pas politic de rezonanță în direcția consolidării identitare a societății moldovenești și implicit întărește pe această cale reziliența statului față de pericolului agresiunii din exterior...

În primăvara curentă se împlinesc 75 de ani de la apogeul unuia din cele mai tragice evenimente ale istoriei naționale din spațiului românesc la est de Prut – foametea organizată de politicile regimul sovietic în perioada anilor 1946-1947. Recent, Parlamentul Republicii Moldova, după o pauză decapantă de treizeci de ani, în sfârșit a adoptat o hotărâre despre instituirea zilei de comemorare a victimelor foametei organizate din anii 1946-1947, care va fi marcată în fiecare an în cea de-a treia sâmbătă a lunii aprilie. Hotărârea în cauză a Parlamentului a fost votată de 53 de deputați PAS prezenți la ședință, opoziția socialist-comunistă și șoristă nu au participat la vot prin părăsirea sălii de ședință, în acest fel manifestându-și dezacordul cu actul comemorării victimelor foametei.  

Zvârcoliri politice în jurul foametei

Este nevoie de menționat aparte despre repetatele tentative în diverse legislaturi ale Parlamentului de la Chișinău, privind instituirea unui act de comemorare oficială a victimelor foametei postbelice în Republica Moldova. Însă, până la momentul actual, toate aceste inițiative au fost blocate de forțele cu nostalgii prosovietice, care, prin diverse tertipuri politice, frânau procesul deșteptării naționale în tânărul stat moldovenesc, menținând memoria colectivă în mrejele percepțiilor distorsionate despre istorie.

În perioada sovietică tragedia foametei, pe care au trăit-o milioane de cetățeni ai URSS în primii ani postbelici, a fost interzisă de oficialități pentru reflectarea publică, fenomenul foamei fiind o temă „tabu” în istoriografia sovietică. Abia de la sfârșitul anilor 1980 – începutul anilor 1990, când grație politicii de perestroika încep dezbateri publice intense pe un șir de subiecte interzise ale trecutului, în societate sovietică demarează și procesul cunoașterii adevărului istoric necenzurat. În acești ani, în Moldova încă sovietică, evenimentele foametei postbelice, pe bună dreptate s-au situat printre cele mai arzătoare probleme ale cunoașterii istorice din cauza tragismului lor nedisimulat. Istoricii moldoveni au fost printre primii din fostul spațiu sovietic care au documentat punctual adevărul despre foamea din 1946-1947, editând în 1993 o amplă colecție de documente la această temă. Însă politicul moldovenesc a ignorat ani în șir munca istoricilor, întârziind lamentabil cu o apreciere politico-juridică a fenomenului foametei postbelice în republică.

Publicarea adevărului documentat despre foamea în Moldova sovietică a impus și o anumită ajustare a poziției apologeților regimului sovietic în raport cu acest fenomen al istoriei naționale. A devenit imposibil, după modelul regimului sovietic, de a nega însăși existența foamei, și atunci s-a recurs la tertipul explicării fenomenului ca fiind o consecință exclusivă a secetei.

Experiență seculară de luptă cu foametea

Este adevărat că, în 1945-1946, o secetă cumplită s-a abătut peste un teritoriu imens al URSS-lui de atunci, inclusiv peste Moldova sovietică. Dar tot atât de adevărat este și faptul, că secetele periodice afectează Moldova istorică de secole, însă niciodată în trecut foametea nu a cauzat asemenea dezastre umane, cum s-au înregistrat în 1946-1947. Așa, de exemplu, în conformitate cu observările meteorologice de lungă durată, în perioada din 1854 și până în 1946 s-au fixat 33 de ani secetoși. Dintre anii cu secetă, 16 ani au fost deosebit de secetoși când deficitul de precipitații ajungea sub limita critică. O secetă dezastruoasă, asemănătoare ca proporție cu cea din 1946, a lovit Basarabia în perioada 1891-1892. În acei ani de la sfârșitul secolului XIX, populația ținutului suferea de subnutriție cumplită, însă mortalitatea în masă a oamenilor a fost evitată. Chiar mai mult, în județul Bender, care a suferit atunci cel mai mult de pe urma secetei, s-a înregistrat un spor al populației.

Chiar dacă Moldova este situată geografic în zona agriculturii negarantate din punct de vedere al condițiilor meteorologice, când secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în acest ținut, moldovenii din generație în generație au acumulat experiența de supraviețuire în fața acestor calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri. Odată cu apariția primelor semne ale secetei, țăranii limitau consumul produselor alimentare cu scopul de a dispune de rezerve până la roadă nouă. În perioadele de foamete începeau să funcționeze mecanismele de asigurare a vieții la sate în condiții extreme, când în lupta cu foametea satul folosea rezervele alimentare ale gospodăriilor înstărite. Evident, acest lucru nu se făcea gratuit, însă, de regulă, se reușea salvarea vieților omenești. Nu în ultimul rând și statul intervenea cu ajutoare alimentare pentru salvarea oamenilor. Însă toată această experiență istorică a clacat în fatidicii ani 1946-1947, când într-un interval de timp scurt, de zece luni, au murit de foame în jur de 200 de mii de moldoveni. De ce?

Însă au venit sovieticii…

Criza alimentară a început în Moldova sovietică încă în anul 1945 și a fost provocată atât de calamităților naturale, cât și, în principal, de politicile fiscale ale statului sovietic care îi deposeda forțat de alimente pe țărani prin planurile exagerate de colectări de produse alimentare. La 1 ianuarie 1946, populația republicii constituia 2 milioane 183 de mii de locuitori. La acest număr de populație, potrivit calculelor efectuate de cercetători versați, volumul minim necesar populației republicii pentru hrană, întreținerea vitelor și semințe se cifra la 600-700 de mii de tone de cereale per an. Potrivit datelor statistice oficiale, în anul secetos 1946 în republică au fost recoltate doar 365 de mii de tone de cereale. Pentru comparație, aceleași surse notează că în anul secetos 1945, au fost recoltate 926 de mii de tone (dintre care 272 de mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1940, care a fost unul favorizat de condițiile meteorologice – peste 1800 de mii tone de cereale. În termeni absoluți aceasta însemna că recolta de cereale – baza stării alimentare, a fost în Moldova de la Est de Prut în anul 1946 de 5 ori mai mică decât în anul 1940 și de 2,5 ori mai mică decât în 1945.

Totodată, după reinstaurarea regimului sovietic în 1944, în Moldova la Est de Prut, acesta majora din an în an planul de predare a produselor agricole la stat. Astfel, în anul 1944, planul republicii de livrare a cerealelor la stat a fost de 201,2 tone, în 1945 – de 272 de mii, iar în anul de secetă cumplită 1946, a scăzut nesemnificativ doar până la 265 de mii de tone. Într-o măsură și mai mare s-a intensificat povara fiscală, care îi obliga pe țărani să-și vândă la piețe produsele agricole contra bani, pentru a plăti impozitul în ruble. Drept rezultat, deja în anul 1945, în condițiile când după predarea obligatorie la stat a 272 de mii de tone de cereale, populația dispunea de un stoc de cereale într-un volum de aproape 700 de mii de tone, în republică deja se înregistrau cazuri frecvente de subnutriție a unor categorii de populație. Iar în 1946, chiar dacă Moscova a realizat imposibilitatea pentru Moldova a planului inițial de predare a pâinii la stat , micșorându-l în luna august până la 72 727 de tone, și această cantitate micșorată era percepută din minimul vital al republicii. Pentru supraviețuire la limita foametei, republica avea nevoie de anularea oricăror impozite către stat și acordarea de urgență pentru populația republicii a unui ajutor alimentar în volum de la 200 la 300 de mii de tone de cereale din rezervele statului.

Viețile omenești nu a costat nimic

Dar în loc să ajute populația republicii cu rezerve alimentare suficiente pentru contracararea pericolului foametei iminente, în condițiile când în rezervele statului erau depozitate, la 1 februarie 1947, 10 milioane tone de grâne, cu 1,9 milioane de tone mai mult decât în aceeași perioadă a anului 1946, regimul sovietic storcea prin rechiziții obligatorii ultimele rezerve de pâine de la populația deja înfometată. Culmea că regimul sovietic a exportat în anii 1946-47 cereale în volum de 2 500 de mii de tone. Datele statistice oficiale denotă cu certitudine că exista posibilitatea de a evita foamea postbelică în URSS per ansamblu și în Moldova sovietică în particular, în cazul în care politica statului sovietic ar fi avut ca scop suprem păstrarea vieților omenești. Statul dispunea de rezerve de cereale suficiente pentru obținerea acestui rezultat. Disponibilizarea doar a unei părți din grânele stocate în rezervele statului sovietic pentru cei care îndurau foamea, ar fi garantat salvarea lor de moarte.

Însă logica instituțională a regimului sovietic funcționa în alți parametri. În numele victoriei socialismului – scopul suprem al ideologiei și regimului stalinist – erau aplicate fără discernământ politicile de represiune la scară largă, printre care politicile de înfometare în masă erau dintre cele mai eficiente. La fel cum episoadele repetate ale foametei în anii 1920-1930 în Uniunea Sovietică reprezentau un produs ideologic și politic substanțial al regimului totalitar stalinist, foametea din 1946-1947 a avut un caracter organizat prin politicile dezechilibrate de rechiziționare a produselor alimentare, de neajutorare eficientă a înfometaților de către stat.

În aceleași condiții, moartea nu a făcut ravagii

În perioada imediată după cel de al Doilea Război Mondial, în Uniunea Sovietică foametea postbelică s-a înscris organic în procesul de revigorare a terorii prin noul val de represiuni ale regimului stalinist, care avea la scară unională ca obiectiv principal implantarea fricii abominabile în grosul poporului dornic de libertate pe fundalul biruinței în războiul cu fascismul, iar în cazul RSS Moldovenești era urmărit adăugător și obiectivul accelerării procesului de sovietizare a teritoriului anexat de la România și pregătirea condițiilor pentru colectivizarea forțată a țărănimii. Faptul că regimul stalinist se face responsabil pentru foametea canibală din Moldova la Est de Prut, este confirmat și prin experiența Moldovei din dreapta Prutului, unde seceta și ruina din cauza războiului erau identice cu situația din zona sovietică, și unde foametea la fel intrase în casele românilor-moldoveni, dar unde mortalitatea populației din această cauză a ajuns la cifre doar de sute de oameni, însă nu a atins cotele catastrofale de sute de mii de victime ale foametei, cum s-a întâmplat în Moldova la Est de Prut.

Înfometare ca politică de stat

Însăși faptul că regimul sovietic reprima cu cruzime orice mențiune publică despre foametea postbelică, (în întreaga Uniune Sovietică au fost emise instrucțiuni explicite care interziceau utilizarea cuvântului foamete, nu numai în documentele de partid și militare, ci și în dosarele medicale și în raportările statistice), vorbește despre complicitatea regimului la organizarea foametei. Tăinuirea și distorsionarea acestui adevăr istoric se înscrie perfect în politicile actuale de decantare și de revigorare a sovietismului ca instrument ideologic de promovare a conceptului imperialist despre „Rusia istorică”. În Ucraina vecină adevărul istoric despre Holodomorul din anii 1932-33, când nu a existat secetă, dar de foame au murit în jur de 6 milioane de ucraineni, a devenit un element de bază al construcției identitare în acest stat. La 28 noiembrie 2006, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o rezoluție care definește Holodomor ca fiind un act deliberat de genocid. Holodomor a fost recunoscut ca genocid de către 16 state: Australia, Canada, Columbia, Columbia, Ecuador, Estonia, Georgia, Ungaria, Letonia, Lituania, Mexic, Paraguay, Peru, Polonia, Portugalia, Ucraina, Statele Unite ale Americii, Vatican. Politica defectă identitară a oficialităților de la Chișinău nu a permis ca printre aceste state să se regăsească și Republica Moldova, chiar dacă Holodomorul din anii 1932-33, a ucis în jur de 30 de mii oameni în Transnistria moldovenească.  

Holodomorul și replica lui în anii 1946-47, rămân unele dintre cele mai mari și mai atroce crime contra umanității comise de regimul sovietic și care dovedesc, fără drept de apel, esența genocidală a totalitarismului de tip comunist. Defel întâmplător opoziția socialist-comunistă din actualul Parlament de la Chișinău, care speculează politic nostalgiile prosovietice ale unui segment important al societății moldovenești debusolat identitar, s-au opus legiferării zilei de comemorare a victimelor foametei postbelice.  Republica Moldova împreună cu Ucraina au plătit un preț incredibil de mare ca parte a „lumii ruse”, incluzând aici Holodomorul din 1932-33, dar și din anii 1946-47.

Un pas politic în direcția consolidării identitare a societății moldovenești

Istoria este cea care redă identitatea unui popor. Este precum o oglindă care reflectă trecutul națiunii, dar și o face să reziste în timp. Astăzi poporul Ucrainei, deșteptat de adevărul istoric despre Holodomor, cu arma în mână își apără eroic dreptul la libertate împotriva „lumii ruse” agresoare. În Republica Moldova, deșteptarea poporului prin conștientizarea adevărului despre cea mai tragică filă a istoriei naționale recente – foametea din anii 1946-47, se confruntă cu riposta înverșunată a colaboraționiștilor din tabăra imperialismului rus, care au boicotat votul în Parlament cu privire la comemorarea victimelor foametei postbelice. Iar faptul că aceste forțe politice sunt reprezentate pe larg în Parlament atestă o deficiență serioasă a construcției identitare în Republica Moldova. Totodată, votarea în Parlamentul de la Chișinău a actului de comemorare a victimelor foametei organizate din anii 1946-47 este un pas politic de rezonanță în direcția consolidării identitare a societății moldovenești și implicit întărește pe această cale reziliența statului față de pericolului agresiunii din exterior.

 
Anatol Țăranu
doctor în istorie, comentator politic