„De aici încă o lecție pentru guvernanții de la Chișinău care, promovând politicile pentru creșterea bunăstării materiale a cetățenilor, în cele mai dese cazuri neglijează necesitatea politicilor de stat în lupta pentru mințile oamenilor...”

Orice națiune își adună pe parcursul timpului un panteon de evenimente cheie din viața sa și un șir de eroi naționali, care servesc drept fundamente pentru consolidarea unei identități comune și a sentimentului de solidaritate civică, venite să justifice existența comunității naționale în istorie. Orice națiune își creează așa-numitul „mit național”, care uneori nu reflectă neapărat fapte istorice de încredere sau general acceptate, dar care trebuie obligatoriu să se distingă prin logica sa internă, pentru a fi diseminate eficient prin sfera educației, mass-media și culturii de masă. Altminteri spus, națiunile sunt zămislite de providență, dar menținute în picioare de oameni, în special, prin politici de stat.


Mitul întemeierii și imaginea unui inamic viclean și puternic

Ucraina post-sovietică, cum, de altfel, și majoritatea tinerilor state independente de pe firmamentul fostului imperiu sovietic, a întâmpinat probleme serioase cu „mitul întemeierii”, deoarece pentru diferite grupuri ale populației din aceste state narațiunile istorice nu doar erau diferite, ci foarte des direct contradictorii. În cea mai generală formă, ele pot fi descrise ca versiunile sovietice (imperiale) și anti-sovietice (anti-imperiale) ale istoriei. Pentru Ucraina anexarea Crimeii și declanșarea războiului de către Rusia, au oferit un cadru propice pentru un proiect de construire a națiunii, care nu doar alternează în dihotomia memoriei istorice sovietice și antisovietice, cu argumentele despre figuri controversate precum Stepan Bandera sau Symon Petliura, dar a devenit un fundament temeinic pentru formarea imaginii unui inamic extern viclean și puternic.

Această imagine și-a arogat-o Rusia, smulgând cu perfidie o parte din teritoriul ucrainean și provocând un război sângeros prin sprijinirea separatiștilor din Donbas. Mai mult, experiența contactului cu inamicul s-a dovedit a fi cu adevărat eminentă. Aproape o jumătate de milion de cetățeni ucraineni au trăit evenimentele fostei Operațiuni Antiteroriste (ATO) în anumite zone din regiunile separatiste Donețk și Lugansk. Împreună cu membrii familiilor, aceștia sunt milioane de oameni cu o atitudine personală negativă față de Rusia. Războiul la scară largă, care a început pe 24 februarie 2022, a crescut exponențial efectul alienării. Potrivit ultimelor sondaje de opinie disponibile, peste 90% dintre ucraineni au o atitudine în general proastă sau foarte proastă față de Rusia.

Efecte contrare celor așteptate de Putin

Războiul declanșat de Putin împotriva Ucrainei a produs efectul unei adevărate revoluții în mentalul colectiv al victimei. Ucrainenii și-au schimbat atitudinea nu numai față de Rusia, ci și față de propria lor istorie. La începutul anilor 2010, grupuri aproximativ comparabile de ruși și ucraineni au deplâns colapsul URSS. Dar dacă în Rusia în ultimii 10 ani nostalgia pentru trecutul sovietic a crescut, atunci în Ucraina aproape că nu există oameni care să împărtășească această opinie, doar numai un ucrainean din zece rămâne nostalgic sovietic și acesta venind din zona senilă.

Un alt exemplu devastator pentru Putin se referă la schimbarea atitudinii ucrainenilor față de elementul ideologic de bază al imperialismului rus de azi. Este vorba despre victoria în marele război patriotic împotriva fascismului. Dacă în aprilie 2012, 74% dintre ucraineni au considerat 9 mai, în conformitate cu narativul ideologic al Kremlinului, în primul rând, „Ziua Victoriei”, atunci în aprilie 2022 au mai rămas doar 15% dintre aceștia. În prezent, deja, 80% dintre respondenții ucraineni numesc data sacră pentru Kremlin nu „Ziua Victoriei”, dar „ziua de comemorare a victimelor celui de-al Doilea Război Mondial”. Chiar și dintre cetățenii Ucrainei vorbitori de limbă rusă, 66% aderă la o interpretare complet blasfemiată a victoriei, din punctul de vedere al Kremlinului.

Dispar „marea națiune rusă” și „poporul sovietic”, apar „cetățeni ucraineni” și „cetățeni europeni”

În ultimul an sub influența războiului, a crescut semnificativ și ponderea ucrainenilor care se definesc drept „cetățeni ai Ucrainei” de la 75% la 98% și „europeni” de la 27% la 57%. Autoidentificarea ca apartenență la „popor sovietic”, dimpotrivă, pierde rapid din popularitate, scăzând de la 21% la 7%. Cu alte cuvinte, în societatea ucraineană identitățile civice și civilizaționale au ieșit în prim-plan, incompatibile cu proiectul unei „mari națiuni rusești” care include atât ruși, cât și ucraineni. O lovitură gravă pentru Putin care recent, pe 3 martie 2022, declara cu nonșalanță, în cadrul unei ședințe televizate a Consiliului de Securitate la Moscova: „Nu voi renunța niciodată la convingerea mea că rușii și ucrainenii sunt un singur popor”.

Apare națiunea ucraineană și comunitatea politică a ucrainenilor

Este probabil ca liderul rus să creadă sincer că nu există ucraineni în natură. Numai că politica lui Putin rezultată într-o aventură militară în Ucraina, duce obiectiv nu la restabilirea „unității istorice” a popoarelor rus și ucrainean, ci exact la opusul – formarea definitivă a națiunii ucrainene. Și nu doar ca grup etno-cultural original, ci și ca comunitate politică unită prin experiența colectivă de mobilizare pentru a lupta împotriva agresiunii ruse și, din acest motiv, nedorită să se considere parte a spațiului cultural rus în sensul așa numitei „lumi ruse”.

Atacul rusesc peste noapte a schimbat poziția ucrainenilor față de limba rusă. După cum remarcă sondajele, acum limba rusă în societatea ucraineană este asociată cu cei care au venit să ucidă ucraineni. Prezența armatei ruse în Ucraina, comportamentul acesteia și distrugerile pe care le-a provocat, le-au arătat ucrainenilor cât de diferiți sunt ei de ruși, care cu tot dinadinsul încearcă să-i absoarbă ca națiune. Iar conștientizarea acestei diferențe nu este doar politică, ci și mult mai profundă - culturală și civilizațională. Politica lui Putin a provocat o repulsie a ucrainenilor față de cultura rusă, adusă până la refuzul de a vorbi în public în rusește și până la demolarea monumentelor lui Pușkin.

Putin nu are cum să se oprească la Ucraina

Recent, Putin prin invocarea memoriei lui Petru cel Mare, a dat o nouă dovadă că obiectivele sale sunt conduse de un anumit sentiment al destinului istoric al Rusiei, în cadrul căreia ucrainenii, cum de altfel și toate celelalte popoare fost sovietice, nu pot să pretindă o identitate națională legitimă. Iar proiectul de restaurare imperială al lui Putin nu are cum să se oprească la Ucraina, el urmând să se extindă și la alte teritorii care au aparținut cândva Imperiului Rus sau Uniunii Sovietice, ceea ce trezește un profund sentiment de alarmă și rezistență în toate țările care au apărut în urma prăbușirii URSS.

Politica Kremlinului în direcția ucraineană, a cărei încununare a fost invazia militară, aparent a discreditat pentru totdeauna conceptul de „lume rusă”, a dat o lovitură zdrobitoare capacității Rusiei de a implementa sarcinile de politică externă prin instrumentele „puterii blânde” și, cel mai important, a demonstrat că consolidarea noilor state în spațiul post sovietic este indisolubil legată de afirmarea identității naționale, distincte de fostul construct național imperial. Experiența Ucrainei, agresată militar de Rusia, demonstrează cu o deosebită pregnanță că identitatea post-colonială se construiește pe respingerea fostei metropole, incluzând procesul de „de rusificare”, adus în cazul Ucrainei până la „războiul cu monumentele”. Strâmtorarea a tot ce înseamnă cultură imperială devine o componentă naturală a oricărui proces de decolonizare. Desigur, dacă nu ar fi existat o invazie, în societatea ucraineană nu s-ar fi ajuns la monumente demolate, ci mai degrabă pur și simplu ar fi încetat să le observe și să le acorde atenție.

Moldovenii în banca istoriei

Prima lecție din experiența ucraineană pentru moldoveni constă în necesitatea de a însuși valoarea identității naționale autentice și conștientizate, fără de care un popor nu poate să reziste împotriva unei invazii străine. O societate și un stat, dezlânate identitar, devin pradă ușoară pentru orice invadator străin și nu pot miza pe un ajutor consistent din exterior, care nu va veni pentru un popor care singur nu cunoaște ce reprezintă în istorie.

O altă lecție derivă din înțelegerea că lupta pentru independența și libertatea fostei colonii trebuie să se bazeze pe un profund proces de decolonizare, care nu poate să nu includă elemente de constrângere a influenței culturii imperiale dominante în fosta metropolă, în raport cu cultura națională. Defel întâmplător, politica revanșard-imperialistă a Kremlinului impune prin toate mijloacele păstrarea rolului privilegiat a limbii și culturii ruse în fostele colonii, astăzi state formal independente și suverane.

Putin legitimează războiul împotriva Ucrainei susținând de mult timp că ucrainenii nu au o identitate națională legitimă și, mai nou, că statul lor este, în esență, o marionetă a Occidentului. Narativul imperialist al Moscovei la adresa Republicii Moldova conține un fals istoric asemănător, care îi lipsește pe moldovenii la est de Prut de identitatea lor legitimă românească, substituind-o cu moldovenismul primitiv de sorginte colonială. Iar orice încercare a băștinașilor din Republica Moldova de a însuși identitatea națională autentică, este catalogată de Moscova ca obediența Chișinăului față de România și Occident și care trebuie contracarată prin asmuțarea și susținerea mișcărilor separatiste în Transnistria sau Găgăuzia. De aici încă o lecție pentru guvernanții de la Chișinău care, promovând politicile pentru creșterea bunăstării materiale a cetățenilor, în cele mai dese cazuri neglijează necesitatea politicilor de stat în lupta pentru mințile oamenilor. Dacă această stare a lucrurilor se va păstra și pe viitor, societatea moldovenească va continua să fie profund divizată de clivaje identitare și extrem de vulnerabilă în fața unei posibile agresiuni militare din exterior.

Anatol Țăranu
doctor în istorie, comentator politic