Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

La 31 august 1989 s-a făcut primul pas pentru revenirea la sorgintea noastră românească. În acea zi, sovietul suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești adopta legea cu privire la funcţionarea limbilor.

La acea vreme, RSSM se afla încă în componența Uniunii Sovietice, așa că limba de bază era numită ”moldovenească”, însă deja se admitea identitatea acesteia cu limba română, un progres de neimaginat cu doar câțiva ani mai devreme. 

Doi ani mai târziu, R. Moldova își proclamă statalitatea și iese din componența URSS. În Declarația de Independență din 27 august 1991 se menționează româna ca limbă de stat.

Autoritățile de la Chișinău își exprimă expres dorința de a produce Unirea cu Patria Mamă România, adoptând ”Deșteaptă-te, Române!” ca imn de stat și tricolorul ca drapel. În primăvara anului 1992 s-a început însă războiul de pe Nistru ca parte a planului Rusiei de a împiedica reunirea teritoriilor românești și păstrarea Chișinăului sub influența Moscovei. 

Contextul dat a făcut autoritățile de la Chișinău să bată în retragere și să meargă pe altă cale, pe cea a formării așa zisei ”națiuni moldovenești”. Astfel, în 1994 este adoptată Constituția tânărului stat. Partidul Democrat Agrar, o formațiune pro-sovietică majoritară în Parlamentul de la Chișinău, decide să se revină la sintagma de limbă moldovenească, o invenție a sovieticilor pentru a justifica raptul Basarabiei din 1940 și transformarea sa într-o entitate statală artificială, separată atât teritorial și politic de România, cât și identitar. 

Problema limbii române a fost una centrală de-a lungul celor 31 de ani de independență a R. Moldova. Aceasta a fost utilizată iscusit atât de partidele nominale de dreapta, cât și de cele de stânga pentru a-și mobiliza electoratul și pentru a distrage atenția societății de la fărădelegile comise de guvernări.

Cel mai mult a fost călcată în picioare limba română în primul deceniu al secolului XXI. Comuniștii aflați la putere au promovat această minciună sovietică cu dârzenie și îndârjire, iar la comanda lor, așa zisul istoric Vasile Stati publica în 2003 un Dicționar moldovenesc-român pentru a demonstra că cele două maluri ale Prutului vorbesc limbi diferite.

Directorul de atunci al Institutului de Lingvistică din R. Moldova, Ion Bărbuță, a descris dicționarul ca fiind o ”absurditate, servind scopuri politice”, iar lingviștii Academiei Române au declarat că toate cuvintele moldovenești sunt de asemenea cuvinte românești. 

Ani la rând, fiecare parte avea argumentele sale pentru a vorbi fie în limba română, fie în cea moldovenească. Asta pentru că, deși în Declarația de Independență este menționată limba română, în Constituție limba țării este moldovenească. 

Această neclaritate a fost rezolvată abia în 2013, când Curtea Constituțională a decis că Declarația de Independență primează în fața Constituției, așa că limba de stat a R. Moldova este cea română. 

Totuși, mulți oameni, pentru a evita certurile pe această temă sau pur și simplu pentru a nu recunoaște adevărul istoric, au ajuns să numească limba în care vorbim drept ”limba de stat”.

Acum, la 31 de ani de la debarasarea de ciuma roșie, spunem sus și tare: ”Vorbesc în limba lui Ștefan cel Mare, Mircea Cel Bătrân și Mihai Viteazu, a lui Eminescu, Creangă și Caragiale. Vorbesc în limba lui Constantin Brâncuși, a lui Dan Spătaru și a Mădălinei Manole. Vorbesc în limba Nadiei Comâneci, a lui Gheorghe Hagi și a Simonei Halep. Vorbesc Limba Română!”