Pe parcursul săptămânii trecute s-a observat un fenomen mai rar, mai neobișnuit pentru societatea noastră provincială: interesul pentru evenimentele din afară a fost mai mare, decât pentru cele din interior.

Atenția cetățeanului nostru, fixată la începutul săptămânii pe protestul non-stop din centrul Chișinăului, pe corturile instalate în fața Parlamentului, a fost deviată brusc de tulburările din Rusia, începute după anunțarea surprinzătoare a mobilizării „parțiale” (care se dovedește generală de fapt) a rezerviștilor. După cum s-a exprimat un politician rus, la 21 septembrie rușii au înțeles în sfârșit ce s-a întâmplat la 24 februarie, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Bărbați ruși fugind din Rusia și cozile imense la hotarul cu Mongolia, Kazahstan, Georgia, Finlanda, femei protestând prin dans și polițiștii agresivi, echipați mult mai bine decât soldații ruși de pe frontul ucrainean, rezerviști de toate vârstele dormind pe jos în centrele de recrutare sau încărcați în autobuze pentru a fi transportați la „abatorul” ucrainean... - aceste imagini concurau cu imaginile sumbre ale comandanților apărătorilor de la „Azovstal” eliberați din prizonieratul rus, ale „referendumurilor” organizate de „eliberatori” în regiunile ocupate ale Ucrainei, ale bătăliilor diplomatice din cadrul Adunării Generale a ONU, la care a participat și Maia Sandu, rostind un discurs înflăcărat.

Pe fundalul șantajul nuclear repetat în mod criminal de Putin, care se încrâncenează să stranguleze Ucraina, acuzațiile și amenințările lui Șor la adresa Maiei Sandu și a guvernării arătau ridicol, bizar, au răsunat în van; avalanșa de știri legate de războiul din Ucraina face ca protestul „șoriștilor”, relativ numeros, dar mult sub cifrele cu care se laudă organizatorii, să pară o acțiune artificială, minoră, fără miză importantă, o încercare zadarnică de răzbunare a unui personaj dubios care fuge de justiție. Și cu cât Ilan Șor și locotenenții săi se inflamează, se strofolesc mai tare, cu atât mai puțin credibili ei par, cu atât mai mult pare sortită eșecului manifestația în cauză.

Lumii preocupate de războiul declanșat de Putin și crizele subsecvente îi scapă că, după ce au suportat cu „stoicism” furtul unui miliard din sistemul bancar (Ambasadoarea Germaniei zicea că nemții ar fi ieșit imediat în stradă să protesteze), cetățenii moldoveni trec printr-o umilință nouă, mai mare decât prima, răspunzând chemării unuia dintre escrocii care au conceput și realizat furtul miliardului, ieșind să protesteze împotriva guvernării care vrea să recupereze banii furați și să-i tragă la răspundere pe tâlhari. Mizeria, sărăcia cruntă ar fi o explicație, dar nu e singura.

E adevărat, „șoriștii” nu sunt foarte mulți, mai ales dacă ținem cont de faptul cât s-a investit în aducerea lor. Dar destul de mulți dacă ne gândim că au răspuns apelului unui tâlhar, al unui escroc. După 30 de ani de democrație și capitalism, pare să mai rămână valabilă o concluzie mai veche de pe vremea colhozurilor sovietice: că a fura din buzunarul public, din proprietatea colectivă nu se consideră păcat, ci „ispravă”, act de virtuozitate existențială, „știe să se învârtească” și, principalul, „fură, dar dă și la alții”

Dar chiar și așa, protestul „șoriștilor” nu are cum izbuti. Oricât de motivați ar fi să protesteze, majoritatea cetățenilor nu vor urma escrocii și tâlharii. Cu excepția lui Dodon, până și unii lideri proruși se jenează să se alieze cu Șor, înțelegând că astfel se compromit pentru totdeauna. Apelurile sale înflăcărate le ignoră și chișinăuenii. Iar fără participarea chișinăuenilor, protestului îi lipsește „marca” unui protest național. Șor nu are dreptul moral să protesteze, el ar face bine să nu-i mai chinuiască pe protestatarii din corturi, chiar dacă le plătește; cu cât mai repede își va recunoaște înfrângerea și se va retrage, cu atât mai repede vor putea începe protestele adevărate. Dar, firește, fără a scăpa din vedere războiul din Ucraina și riscul de a fi implicat fără voie în acțiunile diversioniste, destabilizatoare ale Rusiei.