În a noua lună de război „frățesc” cu ucrainenii, armata rusă pierde rușinos încă o bătălie: pe cea de la Herson. Ca să evite încercuirea, ministrul apărării ruse, Serghei Șoigu, a ordonat unităților de pe capul de pod din dreapta Niprului să se retragă pe malul stâng, unde au fost construite noi linii de apărare.

Să pleci de pe un teritoriu pe care, acum două luni, ai desfășurat un „referendum”, apoi l-ai declarat, prin votul celor două camere ale Dumei de Stat și prin decret prezidențial, teritoriu rusesc „pentru totdeauna” e cel puțin lipsă de coerență. Putin se „micșorează”, începe să arate mai puțin impunător după o astfel de „operație militară specială”. Mai ales că zilele trecute el anunțase încheiată „cu succes” mobilizarea parțială, care trebuia să consolideze rezistența armatei ruse, ca să nu mai fie pusă pe fugă, ca la Balaklia, Izium...

Propagandiștii Kremlinului au schimbat și ei imediat macazul, dând la o parte placa „Herson, pământ rusesc”, încercând să justifice părăsirea singurului centru regional ocupat de armata rusă până acum, prezentând-o ca pe un „act de curaj”, ca pe o „manevră” de ordin strategic, necesară pentru a proteja viața soldaților ruși (de care nu le-a păsat până acum). Unii și-au amintit că și armata sovietică s-a retras în primele luni de război în fața armatei naziste. În efortul de îndulcire a pilulei foarte amare a înfrângerii, s-a remarcat vedeta propagandistică Vladimir Soloviov, care a comparat „cedarea” Hersonului cu cedarea (și incendierea – n.n.) Moscovei după lupta de la Borodino, în războiul din 1812, cu armata lui Napoleon. Peste doi ani, după intrarea francezilor în Moscova, armata rusă va ajunge la Paris, și-a îmbărbătat el auditoriul, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Ideea cu „manevra” vrea să sugereze că decizia lui Putin de a da înapoi ar fi legată mai curând de niște calcule strategice, decât de ofensiva armatei ucrainene. „Nimeni nu pleacă de nicăieri dacă nu simte puterea. Inamicul nu ne oferă cadouri, nu ne face „gesturi de bunăvoință”. Toate acestea le obţinem prin luptă”, le-a răspuns Zelenski putiniștilor.

Într-adevăr, dacă armata ucraineană nu ar fi tăiat căile de aprovizionare, nu ar fi distrus metodic depozitele de muniții, combustibil, tehnica și centrele de comandă ale armatei ruse, gândul retragerii nu le-ar fi venit în cap generalilor ruși. Altfel, ar trebui să credem că armata rusă a traversat Niprul din greșeală, din inerție, nu pentru a înainta spre Nikolaev și Odesa, și spre Republica Moldova.

Această înfrângere ar trebui să ne bucure pe noi nu mai puțin decât pe ucraineni. Războiul se îndepărtează de hotarele noastre și riscul pentru un atac militar asupra Republicii Moldova scade. Dar nu dispare cu totul cât timp Putin mai are la dispoziție rachete. Acum el bombardează infrastructura ucraineană, ca să-i lase pe ucraineni fără curent electric, fără apă și canalizare, dar nu se știe ce va fi mâine, ce idei se vor coace în capul său bolnav.

Totuși, bătăile pe care le ia armata rusă influențează nu numai retorica, ci și planurile sale. Umilit, rănit grav în amorul propriu, anticipând alte înfrângeri, președintele rus flutură steagul negocierilor, îi numește pe „naziștii” de la Kiev „parteneri ucraineni”, vorbindu-le despre retragerea de la Herson ca despre „un pas, un gest de bunăvoință” a Moscovei. Armata rusă, ducând lipsă de armament și muniție, dar și de haine de iarnă, are nevoie presantă de o pauză, nu mai e în stare să îndeplinească până la sfârșit misiunea „demilitarizării și denazificării” Ucrainei. Putin speră că, speriați de nebunia sa, SUA îi vor forța pe ucraineni să se împace cu pierderile teritoriale de până acum, iar restul teritoriului ucrainean armata rusă îl va „recupera” altă dată, după ce își va linge rănile și se va însănătoși. Îi vor oferi SUA, NATO această șansă?