Am citit săptămâna trecută opinia unui transnistrean supărat care consideră că stagnarea în procesul de reglementare transnistreană ar fi în folosul Rusiei și că, prin urmare, Chișinăul ar face jocul ei atunci când nu profită de ocazie pentru a pune cât mai repede punct „epopeii” separatiste. Interesul Moscovei ar fi ca armamentul și munițiile din depozitul de la Cobasna să nu ajungă pe mâinile ucrainenilor, iar autoritățile moldave i-ar ajuta pe ruși în acest sens, făcând declarații demagogice de sprijin pentru Ucraina.

Autorul nu spune cum ar putea fi rezolvată rapid problema transnistreană, dar este clar că e vorba despre o soluție militară, cu ajutorul armatei ucrainene, căci calea negocierilor e încă destul de anevoioasă și cere timp. Se face abstracție și de posibilele consecințe negative: că „soluția ucraineană” ar duce la deschiderea celui de-al doilea front, ruso-moldovenesc, și că R. Moldova ar deveni ținta directă a rachetelor rusești cu toate consecințele ce pot decurge de aici, la care autoritățile nu au dreptul să nu se gândească înainte de a porni pe un asemenea drum. Ar însemna o escaladare pe care partenerii noștri strategici încearcă să o prevină, nu să o încurajeze.

În timp ce pe malul drept, Chișinăul nu încetează să repete sintagma „rezolvarea pașnică a conflictului”, de cealaltă parte, „pacificatorii” ruși simulează niște exerciții militare dubioase, cu recrutarea cetățenilor localnici, ceea ce ar sugera că Moscova transformă Transnistria într-un fel de Belarus și pregătește ceva în spatele Ucrainei. Între timp, după sperietura pe care a tras-o în primele luni de război, după mai multe scrisori fără răspuns adresate Maiei Sandu, liderul separatist Vadim Krasnoselski vorbește din nou despre „doar independență și doar recunoaștere internațională”, respingând ideea unui „statut special”, despre care își amintește din când în când Moscova. E greu de crezut că Krasnoselski a hotărât să-și sfideze stăpânii și face declarații din capul său, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Totuși, Maia Sandu a transmis în septembrie, prin intermediul presei, nu atât lui Krasnoselski, cât Moscovei, că „dialogul actual este suficient. Noi ne dorim să fie pace și pe malul stâng, și pe malul drept și facem efort în acest sens. Sperăm că și ei (transnistrenii - n.n.) înțeleg cât de mare este riscul, așa încât să nu vină cu provocări și să nu destabilizeze situația, crescând riscurile atragerii R. Moldova în acest război. Nu cred că acum este momentul cel mai potrivit să discutam despre un nou statut”.

Maia Sandu a mai spus, citată de Ziarul Național, că, după război, se va încerca revizuirea formatului de negocieri, iar până atunci trebuie „să ne concentrăm pe menținerea ordinii și a păcii și pe rezolvarea problemelor imediate ale cetățenilor”. Aceste cuvinte reflectă parțial strategia de azi a guvernării PAS în problema transnistreană: să se rezolve problemele curente și să se lucreze concomitent la un „plan de reintegrare”, ale cărui direcții pot fi ghicite din unele declarații și acțiuni ale puterii. Planul respectiv este axat pe legea din 22 iulie 2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului, care include acțiuni de democratizare, demilitarizare, decriminalizare a regimului separatist.

Din acest unghi de vedere, trebuie privită probabil și adoptarea în prima lectură, la finele anului trecut, a unei completări la Codul penal, cu pedepse „pentru acțiuni săvârșite cu scopul de a separa o parte a teritoriului R. Moldova și distribuirea informațiilor care incită la astfel de acțiuni”. Deși Constituția interzice incitarea la „separatism teritorial”, această noțiune nu se regăsește în Codul penal sau Codul contravențional al R. Moldova. Intențiile de a corecta acum, cu mare și ciudată întârziere, această lacună (care spune multe despre lupta cu separatismul a guvernărilor precedente) i-a alarmat pe separatiști - și pe cei de la Tiraspol, care au cerut explicații, și pe cei de la Comrat, care au tăcut.

Fără a lua în seamă declarațiile independentiste ale liderului separatist, Chișinăul, în persoana vicepremierului pentru Reintegrare Oleg Serebrian, vorbește, din ce în ce mai sigur, despre „interconectarea” procesului de reglementare transnistreană la „evoluțiile războiului din Ucraina, realizarea principiilor de democratizare și de demilitarizare a regiunii și implementarea bine gândită a mecanismelor de reconstituire a spațiilor naționale unice”. (deschide.md)

De menționat că Legea fundamentală a R. Moldova nu prevede federalizarea dorită de Moscova, pentru a putea dirija, prin Tiraspol, politica internă și externă a Chișinăului. Caracterul unitar al statului nostru poate fi modificat doar prin referendum, „cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale”, ceea ce e aproape imposibil de realizat. De aceea, în 2003, Moscova a încercat, prin planul lui Kozak, să împingă Chișinăul pe calea elaborării unei noi Constituții, ignorând-o pe cea actuală. Moscova nu a renunțat la planul Kozak, făcând înainte de război eforturi de a-l repune în circulație și e de presupus că nu a renunțat nici la torpilarea Constituției R. Moldova, folosindu-l pe trădătorul Dodon și partidul său socialist ca berbeci.

De data aceasta, însă, guvernarea îi va putea rezista mai ușor, afirmând și demonstrând că funcționalitatea statului „nou”, reintegrat, va depinde de respectarea statului actual.