Maia Sandu a anunțat un nou proiect de strategie a securității naționale, în care, pentru prima dată, în cei peste treizeci de ani de independență, se spune lucrurilor pe nume: că Federația Rusă prezintă primul și principalul pericol pentru existența Republicii Moldova și că trebuie întreprinse acțiuni urgente pentru a ne asigura securitatea și apărarea în condițiile unui război hibrid permanent și de lungă durată, pe care „partenerul strategic” din est îl duce împotriva statului nostru, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Acest adevăr putea fi demult reflectat în strategiile statale, începând cu 1992, când tancurile rusești au trecut peste podul de la Tighina și au tras cu tunurile și mitralierele în autobuzele cu care bravii noștri generali transportau soldații abia născutei armate naționale spre linia de conflict, dar liderii noștri au ezitat de fiecare dată să manifeste demnitate, au preferat să nu supere „Ursul”, din diferite motive, primul fiind dependența energetică și economică totală de Rusia. S-a tăcut și după ce Moscova ne-a tăiat gazul și curentul, și după ce a refuzat să-și retragă trupele de pe teritoriul nostru, și după ce a lovit cu bâta embargourilor, încercând să oprească semnarea Acordului de asociere cu UE, și după ce a atacat și a ocupat o parte din teritoriul Georgiei, în 2008, și după ce a anexat Crimeea și a ocupat Donbasul ucrainean, în 2014...

În strategia Securității naționale aprobată de deputații AIE, în decembrie 2011, printre „principalele repere de politică externă a Republicii Moldova ce ţin de asigurarea stării de securitate naţională şi de promovarea eficientă a intereselor ei naţionale” se prevedea „promovarea unor relaţii reciproc avantajoase şi edificarea unor parteneriate strategice cu UE, România, Ucraina, Statele Unite ale Americii şi cu Federaţia Rusă”. Se punea un fals semn de egalitate între prietenii Republicii Moldova și dușmanul ei existential, care ocupa și ocupă o parte a teritoriului nostru, nutrea și nutrește planuri revanșarde, are intenții de a o ține în sfera sa de influență, în cel mai bun caz.

Era o miopie sau o stratagemă, o încercare de a păcăli Moscova demonstrând loialitate? Sau și una, și alta? Mai curând se manifesta „simpla„ trădare, corupția, aflarea multor politicieni în solda Moscovei. De dragul adevărului trebuie să spunem că, după 2014, se elaborase o nouă strategie a securității naționale, ajustată la realități geopolitice de după anexarea Crimeii, dar cu venirea lui Dodon, în 2016, la Președinție, aceasta a fost pusă în sertar.

Azi ne aflăm în 2023, a trebuit să treacă aproape doi ani de război ca să se revizuiască Strategia securități și să fie identificate în mod obiectiv toate amenințările venite din partea Federației Ruse: a încercat să-și croiască un coridor militar terestru, prin teritoriul ucrainean, spre hotarul nostru, a recurs la șantaj energetic, reducând de peste două ori livrările de gaze, a întreprins atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, acțiuni de perturbare a ordinii publice, pentru a destabiliza Republica Moldova, s-a implicat în procesele electorale, pentru a influența sau a vicia rezultatul acestora…

Se mai spune în textul proiectului că, pe parcursul a peste treizeci de ani, Rusia a „exploatat împotriva noastră” o serie de „vulnerabilități” pe care guvernele precedente nu s-au grăbit să le elimine: „finanțarea ilegală a partidelor, (quasi)monopolurile în economie și pe piața media, corupția în sistemul de justiție, infrastructura de transport limitată, conectarea insuficientă la piața europeană de electricitate, dependența semnificativă a sectorului agricol de piața rusă, lipsa politicii coerente față de minoritățile naționale, slăbiciunea instituțiilor publice…”.

Deși se recunoaște, iarăși pentru prima data, că „nu putem face singuri fața complexității de provocări, mai ales celor cu caracter transnațional”, că există o „tendință” de renunțare la neutralitate, că agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei au determinat Finlanda și Suedia, „cu o lungă tradiție de neutralitate”, să-și asigure securitatea națională sub umbrela NATO, autorii strategiei nu spun adevărul până la capăt – că e necesar ca și Republica Moldova să renunțe la statutul fals de neutralitate, nerespectat de Rusia, și să caute protecție în alianța nord-atlantică, care „este și va rămâne unul dintre pilonii de bază pentru securitatea din Europa”.

În loc de aceasta, se propune formarea unei „rețele largi și funcționale de parteneriate cu cele mai avansate și prospere democrații ale lumii”, adică ceea ce se propunea în 2011, excluzându-se Rusia. Se afirmă că, odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană, care „este și va rămâne unul dintre pilonii de bază ai securității pe continentul european”, vom rezolva nu numai problema modernizării și dezvoltării economice, dar și pe cea a securității „cuprinzătoare (energetică, cibernetică, informațională, militară)”. Cum ne vor apăra parteneriatele cu UE, NATO, SUA, România, Ucraina, în cazul unei invazii militare a Rusiei, rămâne să ghicim. Își vor trimite partenerii armatele în ajutorul nostru, să ne apere, așa cum se obligă să procedeze statele membre ale NATO, dacă este atacat unul dintre ele? Până acum, doar România, prin președintele său Klaus Iohannis, a dat semne că „este nu doar pregătită, este dispusă să sprijine R. Moldova în orice scenariu”.

Dacă nu avem garanții corespunzătoare, strategia în cauză este, cu toate adevărurile pe care le enunță și pentru care merită apreciere, a unei securități iluzorii, bazate mai mult pe sprijinul moral și, poate, militar, al partenerilor, decât pe implicarea lor directă, pe linia eventuală a frontului. Republica Moldova nu are potențialul nici militar, nici uman al Ucrainei. Experiența, suferința ucrainenilor ar trebui să ne învețe câte ceva, insistența și cvasiunanimitatea cu care pledează pentru a fi admiși în NATO nu este un moft, ci singura lor cale de supraviețuire. Integrarea europeană și aderarea la NATO sunt două laturi ale aceluiași drum: spre libertate. Și e timpul ca cetățenilor noștri să li se vorbească deschis despre aceasta.