După decizia așteptată a Curții Constituționale, care a avizat organizarea referendumului în aceeași zi cu alegerile prezidențiale, la 20 octombrie 2024, urmează un moment inevitabil al adevărului, al despărțirii apelor politicii moldave: fiecare partid va fi nevoit să-și expună atitudinea față de plebiscitul privind integrarea europeană. Spre deosebire de partidele proruse, cele proeuropene nu îl pot boicota, chiar dacă nu sunt entuziasmate de idee. Ar fi o sinucidere politică, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul NAȚIONAL.

Au atras atenția în această săptămână liderii Platformei DA, Coaliției pentru Unitate și Bunăstare (CUB), Ligii Orașelor și Comunelor (LOC) si Partidului Schimbării, care au anunțat formarea blocului „Împreună” și au lansat semnarea unui „Pact pentru Europa”, (similar acordului de la Snagov semnat de partidele politice din România), invitând să adere și alte „personalități, grupuri politice și sociale”. Trebuie să recunoaștem că e o mișcare tactică reușită, ce îi propulsează de la periferia scenei politice în centrul ei, de la roluri secundare la cele importante. Chiar dacă nu e originală, ideea pactului a avut răsunet, a influențat imediat agenda politică a celorlalte partide pro- și pseudo-europene, inclusiv partidul de guvernământ. Acum să vedem ce va urma.

Sigur, se întrevede în această mișcare o doză mare de rivalitate politică, de revanșă ambițioasă – dl Igor Munteanu consideră că pactul propus de ei „este singurul angajament serios și strategic care poate genera mai multă coeziune internă, mai multă claritate și chiar democrație” și e „cu mai mult respect pentru oameni”, făcând astfel o nu tocmai subtilă și mărinimoasă comparație cu inițiativa referendumului, dar cine a spus că opoziția trebuie să fie politicoasă și diplomatică? Ar fi mai rău însă dacă liderii blocului chiar ar crede așa ceva.

Din punct de vedere formal, pactul pentru Europa, venit pe urma obținerii statutului de candidat și a deciziei de începere a negocierilor cu UE, nu are cum să umbrească, ci doar să scoată în evidență aceste realizări care poartă un nume. Nu se poate face abstracție de ele, chiar dacă sunt în mare parte o consecință a schimbărilor geopolitice de după invazia Ucrainei de către Rusia.

Votul majorității alegătorilor e temelia, certificatul oricărui act politic. Rostul adevărat - și cel simbolic, și cel practic - al pactului este dictat de contextul referendumului, de necesitatea vitală pentru toate partidele proeuropene de a asigura participarea alegătorilor și un rezultat pozitiv al votării. Un eventual eșec l-ar suporta, direct și indirect, nu numai guvernarea, ci și celelalte partide proeuropene. A vorbi despre pact ca despre ceva mai important sau mai eficient decât referendumul este cu atât mai absurd, iar efectul săgeților critice în această direcție, după avizul pozitiv al Curții Constituționale, e ca al tăierii crengii de sub picioare.

Și concurența dintre partide, dar mai cu seamă relațiile cu partidul de guvernământ trebuie construite în așa fel, încât alegătorii să vadă o conlucrare pentru un scop comun, nu o încercare de compromitere, de demolare a actualei guvernări. S-a mai spus: termenii critici trebuie aleși cu discernământ, tonalitatea trebuie să fie constructivă, nu demagogică și isterică, preluarea acuzelor proliferate de opoziția prorusă sau „hibridă” e o mare greșeală, căci voturile rupte astfel de la PAS nu merg către celelalte partide proeuropene, ci către autorii adevărați ai mesajelor validate prin repetarea lor nechibzuită, supărată, resentimentară. Sondajele de până acum ilustrează cu prisosință acest paradoxal efort al unor lideri proeuropeni în folosul celor prorusești. Cât se mai poate călca pe aceeași greblă?

Pe de cealaltă parte, PAS nu trebuie să stea mult pe gânduri, nu numai să semneze documentul propus de Blocul „Împreună”, ci să vină, în sfârșit, cu propuneri concrete de stabilire a unor relații de comunicare și conlucrare strategică, pe termen lung, de respectare a unor norme de conviețuire în care să fie toți câștigători. Nu se așteaptă de la el anularea concurenței, ci recunoașterea și dezicerea de practici „monopoliste”, tratarea adecvată a aliaților politici.