Liderul Partidului Acţiune şi Solidaritate, Maia Sandu, a publicat astăzi, pe pagina sa de Facebook, o notă în care încearcă – după trei zile de la incredibilele gafe pe care le-a rostit cu o nonşalanţă vecină cu inconştienţa la congresul formaţiunii sale despre posibilitatea re-uniri cu România – să dreagă busuiocul.

Surprinsă de reacţii (şi unele au fost virulente, ca expresie a perplexităţii, fiindcă nu te aştepţi de la un lider autodeclarat proeuropean, fost funcţionar al Băncii Mondiale şi, culmea, fost ministru al Educaţiei – dedat parcă cu bunul-simţ şi având, măcar formal, inerentul scaun la cap - la prostii de o asemenea anvergură), marea speranţă a opoziţiei încearcă acum să se justifice. Şi o face ca un tocilar prins cu oca mică: contraatacând, în loc să se explice onest şi, eventual (dacă mai are obrazul subţire), să-şi ceară scuze. De la admiratorii săi, de la cei pe care i-a consternat până la stupoare, de la Uniunea Europeană – din care a meşterit, cu glăscioru-i angelic, o sperietoare pentru unionişti, ba chiar un duşman al unirii (punând înaltul for în aceeaşi oală cu Dodon şi moldovenismul său de grotă) –; de la România (fiindcă ce înseamnă, la urma urmelor, să înghiţi un teritoriu? Corect: că eşti un stat anexionist. Şi tâlcul acesta anume este indus de o fiinţă cu cetăţenie română şi paşaport românesc!). Pe lista de aşteptare mai sunt bunul-simţ şi istoria.

Dar toate pe rând.

Sandu începe prin a declara că „unii, din rea-voinţă, au reinterpretat mesajele spuse de mine la Congres”. Mai întâi, stimate fost ministru al Educaţiei, nu au reinterpretat, ci interpretat, pur şi simplu, a reinterpreta însemnând (să ne ierte cititorul pentru această lecţie de logică la scenă deschisă, dar suntem, după cum se vede, în faza când lucrurile trebuie redefinite şi când proprietatea termenilor e aur curat, dacă vrem într-adevăr să nu mai umblăm în bobote) a interpreta a doua oară. Sandu vrea să spună că vorbele i-au fost răstălmăcite; cu alte cuvinte, din râcă, resentiment, cine mai ştie din ce cauză, i-ar fi fost atribuite idei şi semnificaţii pe care ea nu le-a exprimat. Să vedem ce zice examenul comparatist (la îndemâna, de altfel, oricui nu-i e lene să transcrie ce decreta Maia la congres, pentru a confrunta cu ce-a scris, trezită din reveriile sale geopolitice şi istorice, trei zile mai târziu).

Ea spune, pe Facebook, că „nu am spus că Unirea din 1918 a fost impusă, ci că unirea astăzi nu poate fi impusă”. Să vedem pasajul respectiv de la congres: „Nu poate fi impusă sau făcută Unirea aşa cum s-a întâmplat altă dată”. Concluzia e la suprafaţă: Maia minte o dată la trei zile. Ba ai spus, dragă, astea-ţi fură vorbele, textual. Cât despre proiecţia lor în mentalul colectiv, despre ce induce determinativul ăsta, „impus” (şi dintr-o guriţă care a avut atâtea elanuri euroatlantice, vai!), asta e prostia de soi, care nici acum, când ştim, cu secvenţe video sub ochi, de la cine a ieşit, nu pare verosimilă. Oare de ce n-a alergat nimeni până în prezent la Dodon, la Voronin, la toată masa asta cenuşie şi viermuitoare a moldovenismului agresiv, să le ia – vorba de ultimă oră a presarilor din zonă – „reacţii”? Fiindcă ăştia, nici în visurile lor cele mai euforice, nici după vedre cu extasy n-ar fi admis că tocmai chintesenţa de virturi şi aspiraţii europene o să le ridice, şi încă atât de sus, mingea la fileu. Ei care, ani de zile, pe toate micile ecrane, de pe la cam toate televiziunile din târg, au rupt cămeşă după cămeşă să ne arate ce anexionistă fu România în 1918, ce prăpăd de rapt teritorial s-a produs atunci, par, în lumina afirmaţiei cu pricina, nişte agitatori din comuna gentilică. Maia le-a rezumat opintelile propagandistice, practicate de-a lungul mandatelor cu cheltuială şi spume la gură, într-o singură frază!

„Am mai spus – citim în continuare – că Uniunea Europeană nu va accepta în componenţa sa o ţară profund coruptă [...], că pentru a ne apropia de România şi Uniunea Europeană trebuie să facem puţină ordine”. Ba să avem pardon, ai spus cu totul altfel: „[...] nu este real că Uniunea Europeană să permită unui stat membru să înghită un teritoriu care este corupt, care este divizat, care nu are stat de drept”. Ăsta e originalul care a revoltat, inclusiv pentru că, la braţ cu vechea propagandă sovietică, mână în mână cu ortacii lui Voronin şi ai megalomanului din fruntea statului (ba chiar – fără sexism fie zis - bouche-à-bouche cu aceste fetide prezenţe ale trecutului), Maia Sandu, cu tot cu principiile şi valorile pe care ni le-a fluturat în trecutele prezidenţiale, face din România un potenţial agresor, ne intoxică fin cu ideea unei anexări în forţă. Păi, ăştia sunt chiar îndrăgiţii căluţi de bătaie ai lui Dodon, fecalele astea le mesteca până mai deunăzi cavitatea bucală a lui Rogozin şi asta e obsesia regimului separatist de la Tiraspol. Maia Sandu le dă tuturor ăstora o nesperată raţiune de a fi şi-i înnobilează cu ce-a mai rămas din aura ei intelectuală şi europeană. Acuma e musai s-o pună de-un guleai cum scrie la carte, cu vodcă, tabacioc şi fătuci fără complexe, pentru că – să vezi şi să nu crezi, să auzi şi să te îndoieşti de propriile timpane – România e un capcăun (vrea să ne înghită) şi că Actul Unirii din 1918 „a fost impus”. Iar ca bonus pentru suinele politice – prostia că Unirea „poate fi doar o decizie democratică a oamenilor care locuiesc pe acest teritoriu”.

Prostie, da, dragă tovărăşă Sandu, fiindcă nu tai, mai întâi, capul unei entităţi şi după aceea aştepţi „consensul” gealaţilor, ca să i-l lipeşti la loc. A nu se confunda reparaţia istorică (şi asta ar fi, în esenţă, un eventual act de re-unificare) cu exerciţiul democratic – un băţ cu mii de capete, a cărui traiectorie nu-i deloc greu de anticipat la noi, mai ales după deceniile de îndoctrinare. Cu acelaşi succes, în spiritul acestei perfide logici, care-şi face din istorie o temă de calcul politic (şi de conjunctură electorală), poţi dezbate la plebiscit dacă doi ori doi fac patru. Fiindcă deruta identitară (cu corolarul ei, românofobia) sunt la fel de axiomatice.

Afirmaţiile Maiei Sandu la congresul propriului partid şi simptomatica sa revenire după trei zile (cam mult, pentru un om politic, să pricepi că ai dat, în direct şi sub lumina reflectoarelor, cu copita), se vor, desigur, cu un anume impact la publicul şovin şi românofob, altfel spus, un calcul electoral. Aşa, ca muscalii să înceapă a o vedea şi pe ea, nu doar pe lansatorul de bezele în turul pantalonilor de la Kremlin, ca pe una „de-a casei”. Şi de bună seamă, cine le-ar fi putut ambala mai prestigios, mai „evropieneşte” frica lor viscerală în perspectiva unirii cu România în care pleava asta – vorba lui Eminescu – va avea exact statului de pleavă, nu de primar, de lider politic sau, ferit-a sfântul, de salvator de naţie.

PAS-ul îşi va fi închipuit poate, în nemărginirea lui intelectuală şi preaplinul strategic (care au culminat cu rateul penibil la trecutele prezidenţiale), că a dat încă o straşnică lovitură de imagine. Nu vrem să le tulburăm fericirea: prostia, în varianta ei forte, cu moţ politic, este imbatabilă, mai bine te laşi păgubaş. Am scris acest necrolog la moartea a încă unei iluzii a nădejdilor noastre de salvare. Dacă minte nu e, nimic nu e.