Astfel ne avertiza Huey Long, un om politic american, cu privire la capacitățile nesfîrșite ale răului de a se reproduce și metodele dintotdeauna insidioase ale stîngii de a trece drept ceea ce nu este. Mare promisiune eliberatoare din chingile mic-burgheze asupritoare, stînga poate sta cuminte și lîngă un Patriarh (cu grade), veghind cu falsă pudoare la niște „valori tradiționale” tot de ea deturnate, dacă interesele cauzei o cer. Îl primesc în partid și pe Isus Hristos, chiar dacă visul construirii lumii noi pe baze sănătoase nu-i părăsește niciodată: civilizația, această îmblînzire la scară istorică a instinctelor, trebuie să dispară. Jos textila, tovarăși! Să ne eliberăm din încorsetarea constructelor sociale ale patriarhatului, domnul Grigore Petrenco are nevoie de rezolvarea cererii de azil în Germania.

Și domnul Petrenco a rezolvat-o. După condamnarea la 4 ani și 6 luni de închisoare în dosarul dezordinilor stradale din septembrie 2015, fostul deputat comunist, lider al grupării de extremă stînga Antifa și mai recent figură tragică a fenomenului dizidenței politice moldovenești a reușit să părăsească R.Moldova, să ajungă în Germania, unde a cerut azil politic, pe care l-a obținut pe 18 octombrie curent, la doar 2 luni de la depunerea cererii.

„Tovarășii de la Die Linke (comuniștii germani –n.m.) și Amnesty International m-au ajutat să obțin avizul pozitiv”, a declarat Petrenco, pentru o cerere de azil care este procesată astăzi în Germania, la volumul actual al unor instituții sufocate de criza imigranților și azilanților, în cel puțin jumătate de an.

Povestea stîrnește cel puțin două nedumeriri: una mai degrabă de ordin retoric, cealaltă – pe o dimensiune mult mai practică, legată de încrengătura de interese, personaje și, dincolo de fațade, who is who in Moldova.

Așadar, ce caută marele comunist, antifascist și apărător al prieteniei de veacuri moldo-ruse în putredul Occident? Marx prezisese demult moartea capitalismului, iar Petrenco, la o emisiune de la canalul oficial rus, Rossia1, cînta prohodul democrației occidentale: „Ne-am obișnuit să vedem în Occident un etalon de democrație. Deja nu mai e demult cazul. Multe valori se exprimă doar declarativ, dar în realitate politica lor (a Occidentului – n.m.) se desfășoară după standarde duble, sau chiar triple.” Tot aici, Petrenco apare într-un interviu la o televiziune locală din Donbasul ocupat de ruși: „Ca și în Ucraina, separatismul transnistrean în Moldova a fost provocat de naționalismul moldovenilor care nu au asigurat drepturi rusofonilor.” Evident, întrebarea ar fi dacă Occidentul nu are nicio problemă în a adăposti un susținător al separatismului și al celor care luptă pentru dezmembrarea Ucrainei.  Într-o altă ordine de idei, nu știm ce standarde a aplicat Occidentul în cazul Petrenco, dar dacă democrația vestică a murit, ar trebui să ne facem griji pentru concetățeanul nostru...

Adus în politică de tătuca Voronin, și crescut la aripa neobositului descoperitor de talente, Mark Tkaciuk, Petrenco a candidat pe listele PCRM, devenind deputat în 2005, făcînd parte din Comisia parlamentară pentru politică externă și integrare europeană, iar din 2007 a fost și deputat al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Cîtă integrare europeană a făcut omul, puteți evalua și singuri, cert este că trebuie să recunoașteți: s-a integrat în UE înaintea voastră.

În 2014, în toiul unei telenovele (neo)staliniste cu trădări, expulzări, acuzări de deviaționism și epurări a la carte, partidul se frînge sub greutatea propriilor epigoni: Grigore Petrenco urmîndu-și maestrul, Mark Tkaciuk, iese din PCRM, angajîndu-se în luptă împreună cu Usatîi, înainte de a fi excluși din cursa electorală chiar înainte de alegerile din noiembrie același an, spre marea scîrbă-n așternut a întregii societăți civile. „Nu sunt de acord cu tine, dar aș muri pentru dreptul tău de a-ți exprima opinia!” a devenit brusc refrenul sîcîitor și ridicol al unor inși vizibil îndatorați și șantajabili, care nu mai știau cum să-l scoată basma curată pe acest bolșevic, prins cu ditamai arsenalul în garsonieră, prin apelul la niște tertipuri retorice absolut jenante pentru niște așa ziși „pro-europeni”.  Moldovenii descoperiseră atunci corectitudinea politică, în forma ei cea mai abjectă, de sindrom Stockholm, s-au descoperit brusc „drepturi” pentru huliganii din Antifa, „libertăți” pentru coloana a 5-a rusă din R. Moldova. Nu pentru că nu se puteau bucura de ele, ca cetățeni ce sunt, dar atîtea valuri de solidaritate în jurul unor derbedei politici nu mai exprimaseră armatele de formatori de opinie nici în alte cazuri, mult mai relevante pentru nivelul „drepturilor omului” în republică.

-Numai Ana Ursachi cu Natalia Morari cît s-au bătut pentru eliberarea „prizonierilor de conștiință”! Dar Mark Tkaciuk cîte uși a bătut și el, în speranța eliberării camarazilor de arme! Zelul avocatei Ursachi depășise orice limite profesionale: apărarea grupului Petrenco părea o chestiune și o miză personală, uneori de proporții continentale. Presiunile nu s-au oprit la nivel intern, ci au continuat prin „sensibilizarea opiniei publice” europene: numeroasele articole apărute pe site-ul fundației controversatului oligarh kazak, Muhtar Abliazov, Open Dialog, relatînd despre „coșmarul” „disidenților politici” de la Chișinău – de la Veaceslav Platon la grupul Petrenco dezvăluie și recompun într-un mod destul de transparent întreaga rețea de interese.

Aceeași rețea se pare că a funcționat și în cazul rezolvării atît de rapide și „cu succes” a cererii de azil politic pentru Petrenco în Germania.

Singura satisfacție  - trebuie să mărturisesc - pe care o am din această incredibilă epopee a marelui disident este legată de developarea adevăratei naturi a stîngii. Așa zisul „tradiționalism” al stîngii, mimarea și îmbrățișarea prefăcută a valorilor creștine sunt doar o strategie de compromitere continuă a acestora și o modalitate de ținut în frîu societăți subdezvoltate, ca R. Moldova, numai bune de delapidat și estorcat, ale căror fundamente morale au fost erodate tocmai prin loviturile ideologice ale comunismului. Dovadă că stînga e bipolară, adaptîndu-se în funcție de context, iar reprezentanții ei niște impostori este „revirimentul” public al lui Petrenco în favoarea minorităților sexuale și susținerea, în numele „adevăratelor valori socialiste”, după cum s-a exprimat într-o postare pe o rețea socială, a marșului #fărăfrică, organizat de o societate civilă veșnic în călduri. Sunt convinsă că această manifestare de credință i-a adus simpatia, sprijinul, stima și respectul tovarășilor euro-germani. Iar de acolo, din Germania, sunt la fel de sigură că Petrenco va contribui neobosit la integrarea R. Moldova în marea familie europeană. Dacă nu cumva „familie” a devenit un termen sexist, tradiționalist și homofob...