„Istoria Moldovei” lui Dodon, preambul pentru „nația civică moldovenească”

În prima parte, publicată pe 14 noiembrie, m-am oprit asupra eforturilor lui Dodon de (re)afirmare și consolidare a „poporului moldovenesc”, inclusiv prin filmul „Istoria Moldovei”. În partea a doua apar legăturile străvezii între socialistul pro-rus Dodon și mulți avocați ai națiunii civice moldovenești, declarați iremediabil pro-europeni sau, uneori, chiar unioniști.

Încheiam opinia din materialul publicat pe 14 noiembrie cu ideea că divizarea societății nu e problema, e efectul libertății câștigate în urma prăbușirii URSS, și, odată cu ea, a monopolului gîndirii unice: o parte dintre moldoveni, cei mai conștiincioși dintre ei, și-au câștigat libertatea de a opta deschis pentru integrarea în spațiul valoric euro-atlantic, românesc, în conformitate cu propria lor conștiință, liberă; cealaltă parte – mai precară, abrutizată, abandonată propagandei ruse de către stat și de către elite ( propaganda care a devenit o chestiune de actualitate doar pentru că, mai nou, se dau fonduri pentru „combaterea războiului informațional dus de F. Rusă”, nu de alta) rămâne ostatică vechilor mistificări sovietice – cu impactul cunoscut asupra identității, perceperii istoriei, exercițiului memorial, etc.

Nu divizarea societății e problema, ci acea jumătate dintre moldoveni, pe care nimeni – de la elite la stat – nu are de gând să-i recupereze – identitar, cultural, informațional, civilizațional, pentru că e politically incorrect. Din sloganurile unei candidate la prezidențiale - dăm citire: „nu contează că sunteți pro-ruși sau pro-europeni, votați-mă pe mine”. Nu contează! Orientarea pro-rusă, care e în realitate mai puțin o opțiune, cît efect al expunerii la manipulare și propagandă, este astfel normalizată în spațiul public: e OK să fii pro-rus, nu e nicio problemă. La urma urmei, că-l vezi pe Putin și Rusia lui drept modele instituționale, morale, face parte din diversitatea jucăușă a națiunii noastre moldovenești, fiecare cu părerea lui – ce naiba, doar n-o să încercăm să-ți zdruncinăm miturile, n-o să facem niciun efort în acest sens. Cel mult o să oftăm neputincioși în spațiul public, ba chiar o să te „respectăm” că vorbești „limba moldovenească”, o să ocolim politicos „confruntarea”,  propunându-ți pur și simplu o altă paradigmă – o Moldovă descurcăreață, pe cont propriu,care preia ce e bun și de la Europa și de la ruși, trăind în pace și bună înțelegere autistă cu toată lumea, dincolo de toate aceste bătălii și meschine interese geopolitice, inclusiv  - ne simțim imediat obligați să menționăm - americane, care ne ocupă tot timpul, ne consumă și nu ne lasă să ne dezvoltăm economic și să scăpăm de corupție. Sarcina acestor elite nu este să recupereze mințile și sufletele unei bune părți a societății moldovenești, ci să împace, ca și altă dată, capra cu varza, într-o veșnică reinventare a doctrinei moldovenești de politică externă a vițelului cuminte, care...

Moldova – ca destin singular, ca experiență unică, ca poftă a tuturor imperiilor care s-au succedat e o temă recurentă și în discursul ideologului Tkaciuk, care o elaborează, speculând și plusând emoțional: Moldova e o axis mundi, o punte de legătură între Est și Vest, ce a sintetizat cele mai nobile calități ale civilizațiilor „orientală și occidentală”. Vedeți conferințele tovarășului Mark, ținute pe strada Iorga 5, Nu avem motive să ne simțim rușinați, trebuie să fim mândri de moștenirea noastră multiculturală, de acest ghiveci baroc cucuteano-sarmato-geto-daco-moldovean. Pur și simplu n-avem motive să ne simțim complexați. Suntem în unitate prin diversitate, indiferent de orientarea geopolitică, mă grăbesc să adaug. O națiune civică caleidoscopică, formată din cetățeni de cele mai diverse origini și preferințe politico-sexuale, care pun toți umărul pentru țelul comun: propășirea țării. Unde, cum, în ce direcție – asta nu e foarte clar. De altfel, scenarista „documentarului” lui Dodon, Elena Pahomova, a subliniat, în discursul său la premieră, necesitatea introducerii „Istoriei Moldovei și a moldovenilor” în școli, întrucît elevii ar fi văduviți de bogăția informațiilor despre o Moldovă istoric multiculturală. Demers tras la indigo cu preocupările unui Andrei Popov, care se tînguie pe unde apucă de prezența „Istoriei românilor” în programele școlare.

Descoperim astfel neobișnuite puncte de intersecție între sforțările socialiștilor lui Dodon și avocații „națiunii civice moldovenești”. Teza „națiuni civice” abandonează criteriul etno-lingvistic și etno-cultural clasic de definire a unei națiuni, în favoarea celui „civic” – formulat și acela neclar și inadecvat pentru realitatea R. Moldova, prin paralele semidocte cu Elveția, Austria, sau Franța. Criteriul etno-lingvistic și etno-cultural trebuie abandonat deoarece conduce, invariabil, la concluzia că moldovenii sunt români: etnia, limba, cultura, expresia literară și a oricărei creații culte, elitele calitative ale majorității din R. Moldova au fost și sunt românești, lucru imposibil de susținut de către aceste elite cu pașapoarte ale unui stat UE în buzunar. În plus, acest criteriu nu mai rezonează cu paradigma mai degrabă post-națională și post-modernă a proiectului identitar unional european, sau occidental în general, la care aceste elite s-au aliniat în virtutea originii surselor de finanțare. Criteriul etno-lingvistic și etno-cultural jenează.

Criteriul care trebuie să stea la baza identității comune în R. Moldova urmează să fie, așadar, cel „civic”, prin care se vrea o dezvoltare și o transformare a cetățeniei în identitate națională: moldoveanul nu mai reprezintă un profil etnic regional românesc, ci o cetățenie, ridicată la rang de identitate națională distinctă. Cu alte cuvinte, acolo unde Dodon se chinuie să arate, reînviind vechile teze sovietice, că moldovenii sunt cultural, lingvistic și – la limită etnic – distincți de români, apologeții „nației civice moldovenești” își propun același lucru, după alt criteriu: prin generozitatea lor, ne lasă să păstrăm dreptul de a ne autoidentifica români, dar suntem constrânși să aderăm la o nouă și proaspătă identitate națională – moldovenii. Acest demers este incoerent, măcar și din motivul că un om nu poate avea două identități naționale: ori. în R. Moldova, există moldoveni care-și asumă, prin forța unei rezistențe morale admirabile la deznaționalizarea comunistă – identitatea națională de români, și nu pot îmbrățișa în același timp o altă identitate națională, de moldoveni. Cetățenii multiple – da, identități nu. Și mă opresc aici, deocamdată, cu inconsistențele, ca să adaug: cei peste 20% dintre cetățenii R. Moldova care se identifică drept români se comportă ca niște martori, sau ca un marker: ei sunt dovada că la deznaționalizarea totalitară, pusă la cale prin exact aceleași metode de mistificare și manipulare identitară folosite și azi, se poate rezista și că această deznaționalizare – cu voia Domnului  - e reversibilă. Tot de ceea ce trebuie să avem grijă e să păstrăm un spațiu de libertate de conștiință și expresie în R. Moldova de care să se spargă atât mitologiile reciclate ale lui Dodon, cît și inconsistențele unei nații „civice” deznaționalizate, dezlânate, fără istorie și fără memorie, deci necivilizată.

Perfect conștienți de experiența secolului trecut, nu de mistificarea identității naționale propun să ne ocupăm, nu de o „schimbare la față”. Identitatea e o chestiune prea importantă pentru prezentul și viitorul unei comunități. De asta, noi nu de iresponsabile experimente „culturnice” și „civice” avem nevoie, ci de responsabilizarea cu respect, cu grijă și cu dragoste, în fața unei comunități românești mult încercate cum e cea din R. Moldova. 

La fel cum îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care speră că lucrurile se rezolvă cu un Acord de schimb liber și aprofundat: bătăliile culturale sunt mai actuale ca niciodată, și sunt din start pierdute nu de către cei care se încumetă să intre în luptă, ci de cei care le ignoră, lăsând atacurile să-și producă efectele prin „filme documentare”. Știu și cum sună replica- șablon: „să ne ocupăm de problemele reale ale societății, Dodon speculează teme istorice ca să ne divizeze, cetățenii nu sunt interesați de asemenea subiecte.”

Pe naiba. Problemele reale sunt cele care ocupă și marchează spațiul public, că ne place sau nu ne place, iar ele pot fi de diverse feluri: și economice, și geopolitice, și identitare, și morale laolaltă; nu epuizează starea economică precară problemele societății moldovenești, indiferent de decizia noastră de a ignora realitatea. Societatea e divizată nu de Dodon, care își face treaba mobilizându-și susținătorii și spălând niște creiere, ci de o propagandă ruso-sovietică ignorată și lăsată, timp de decenii, fără replică din partea elitelor. Ne e nevoie ca cetățenii să fie apriori interesați de ceva. E destul că vor primi doza de dohot, într-un spațiu mediatic abandonat pas cu pas, ani la rîndul, presei ruse și comuniste, în indiferența totală a guvernărilor „pro-europene”. Episodul 2 va fi difuzat pe 2 decembrie, inclusiv pe micile ecrane, alea la care se uită moldovenii, de-a ajuns Dodon la 50%.

Vizionare plăcută!