Demult şi în cele mai diferite ţări oamenii deştepţi spuneau: nu luptaţi nicicând cu monumentele şi nu luptaţi niciodată cu cei răposaţ! La noi însă adesea se luptă şi cu unii, și cu ceilalţi. Şi se luptă mult mai frecvent decât împotriva oligarhilor şi corupţilor. Un exemplu extrem de caracteristic are loc chiar sub ochii noştri: un adevărat război informaţional a fost declanşat imediat după vestea morţii Regelui Mihai. Război care acum este în toi. Nu vă vine a crede? Accesaţi orice platformă de discuţii: o să vă convingeţi foarte repede.

Şi nici nu mă refer la comportamentul lui Vladimir Voronin în Parlament. Lui Voronin i se poate consimţi: n-are bătrânul habar de istorie şi pace! Dar e cu totul altceva când într-un mod asemănător încep a se purta oameni ce studiază cu regularitate pe Net materiale de istorie şi politică, pentru a da buzna apoi în orice fel de polemică de pe întinderile reţelelor de socializare.

Da, împotriva Regelui Mihai e dezlănţuită o veritabilă campanie informaţională. Ea a fost dezlănţuită deja în ziua sfârşitului Său, nimeni nici măcar n-a aşteptat funeraliile. Omul – care în ultimii ani n-a luat parte categoric la jocurile politice – a fost atras într-un răzbel după moarte. Şi au hotărât să-i asmută împotrva Lui pe toţi zăvozii. Te bagi pe reţelele sociale şi afli vrute şi nevrute. Află-se că Regele Mihai e, hotărât, vinovat de toate: de la furtul miliardului până la incapacitatea Primăriei Chişinău!

Procesul s-a încins după ce în câmpul informaţional a început a fi dezbătută activ chestiunea conferirii uneia dintre străzile capitalei noastre a numelui monarhului. Multora nu le-a plăcut redenumirea străzii Serghei Lazo. Şi acesta e dreptul lor. Dar pentru redenumire poate fi propusă, de exemplu, o altă stradă. Sau se poate spune simplu: „Eu vreau menţinerea străzii Lazo”. La ce bun într-o situaţie ca asta să-l mudăreşti pe Rege? Oare el a hotărât să-şi facă publicitate politică în baza propriei sale morţi? Nu, asta au făcut-o alţi oameni. Dar cineva îşi face faimă, dându-se lângă gloria unui om legendar, iar altcineva îl insultă. Primii sunt occidentalizanţii noştri autoproclamaţi, ceilalţi – (semi)profesioniştii „iubitori ai Rusiei”. Căci e atât de comod „a iubi profesionist Rusia”, fără a-i studia, să zicem, literatura şi muzica, ci pur şi simplu bălăcărind alte state!

Prea des în lumea modernă sunt bătuţi anume cei care ar putea servi drept exemplu. Politicienii de azi e prea puţin probabil să fi rezistat în concurenţa cu Regele Mihai. Judecaţi înşivă: acest om, privat ilegal de tron şi nevoit să se afle zeci de ani în exil, după schimbarea puterii n-a încercat în niciun fel să-şi „monetizeze” bniografia, darămite să reintre în cercurile puterii. Toată averea Coroanei el a predat-o benevol statului, primind în schimb o sumă relativ modestă pe care a şi investit-o în caritate. Revedeţi lista politicienilor şi miniştrilor moldoveni din ultimii zece ani şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea cine dintre ei s-ar fi comportat fel într-o situaţie asemănătoare?

Încă o întrebare aş fi vrut să le-o dau zelatorilor lui Dodon. Dar, pe Net ei sunt mult mai muţi decât la acţiunile reale, plus că e cam complicat să-ţi închipui om care a devenit adeptul lui Dodon pe degeaba... Dar să trecem. Ei, bine, domniile voastre vă mândriţi foarte că liderul rus Putin l-a invitat odată pe Dodon la paradă. Dar pe Regele Mihai el l-a invitat de două ori. Doar Dodon e un far, iar Regele – un duşman. De ce? Oare nu pentru că Regele Mihai n-a demonstrat de ochii lumii loialitate vreunui stat străin (indiferent că e Rusia ori SUA) şi nici n-a căutat să obţină embargouri asupra livrării de produse româneşti de dragului propriului rating?

Persecutarea pe Internet, declanşată împotriva monarhului, a servit şi ca pretext pentru insulte la adresa poporului şi statului român. „Ticăloşii”, „trădătorii”, „părtaşii fasciştilor” sunt epitetele cele mai blânde (mai des dai de obişnuitele injurii ruseşti, însoţite de o stupefiantă necunoaştere a gramaticii ruse). Evident, asta se referă şi la sutele de mii de cetăţeni români, care au luptat împreună cu aliaţii împotriva lui Hitler în anii 1944 – 1945. Da, de partea coaliţiei antihitleriste au luptat circa o jumătate de milion de soldaţi români: mai mult decât francezi şi italieni! 170 dintre ei nu s-au întors acasă. Ce înseamnă 170 de mii de soldaţi? E ceva mai mult decât populaţia unui oraş mare, precum Bălţiul sau Tiraspolul. Pur şi simplu încercaţi să vă închipuiţi un ca asta.

Păi, măi băieţi, şi voi încă vă numiţi internaţionalişti? În ce constă „internaţionalismul” vostru? În a vă stropi foarte „internaţional” la reprezentanţii unui popor, calificând isprava asta drept apărare a altuia?! Păi şi cine e în acest caz nazist? Nu, fraţilor, dezlănţuirea românofobiei nu e deloc o luptă împotriva rusofobiei. Românofobia e ceea ce reprezintă orice altă fobie etnică: un fenomen nazist.

Apropo, printre neiubitorii de paradă ai României azi e în vogă să te extaziezi de Stalin. Da, de cel care a semnat decretul cu privire la decorarea Regelui Mihai cu ordinul „Victoria”, alături de generalul Eisenhower și feldmareșalul Montgomery. Iese, măi băieţi, că idolul vostru n-a decorat pe cine se cuvenea, nu? Da, sigur, dintre toate realizările staliniste voi recunoaşteţi doar execuţiile, GULAG-ul şi deportările.

În cazul dictatorilor, fie că e vorba de Stalin, fie de Somoza ori Pinochet, adeseori se ivesc adepţi chiar şi după moartea lor, asta-i situaţia. Dar una e să fii pur simplu adeptul „autorităţii puternice” şi să percepi în mod adecvat critica ei şi cu totul alta e să te arăţi încântat de cele mai hâde manifestări ale dictaturii. Omul care justifică represiunile şi deportările, lipsit de compasiune pentru victime nu face decât să dovedească că la nivelul (sub)conştient visează la un rol de călău. Fiecare dintre aceşti „pedepsitori potenţiali” are propria motivare. Cineva a fost bătut în copilărie de părinţi ori semeni. Pe altcineva l-a frând căsnicia eşuată. În alt caz, viaţa a luat-o altfel decât a visat. În fine, există şi situaţia când cineva e pur şi simplu un idiot...