Anul 2017 a fost unul extrem de important. În primul rând că este primul an în care l-am avut pe Donald Trump la Casa Albă. A fost o schimbare de magnitudine relevantă. Însă după 8 luni, establishmentul american a reacționat și a înlocuit practic complet echipa voluntaristă și nepregătită cu care a venit Donald Trump, din perioada electorală, din cea de tranziție și de la începutul mandatului. Și avem un președinte gestionabil, care poate primi și înțelege informațiile instituțiilor statului și poate guverna predictibil, dincolo de elemente specifice perioadei electorale.

Pe de altă parte, cred că alegerea în Franța ca președinte a lui Emmanuel Macron a fost, de asemenea, un eveniment astral, un eveniment de cotitură, pentru că vorbim despre votarea primului preşedinte în Europa, într-un stat care avea înclinaţii eurosceptice sau eurofobe, dar care a ales să voteze un program pro-european declarat. Ambele modificări sunt extrem de importante, ca şi alegerile din Germania, unde lucrurile să zicem că erau mai echilibrate şi mai apropiate de continuitate, însă unde încă nu avem deznodământul final al coaliţiei pe care să o conducă doamna Merkel. Și avem chiar scenarii fără doamna Merkel Cancelar.

În zona conflictelor, în Siria a dispărut Daesh, autointitulată Stat Islamic, astfel că, lipsind dușmanul comun, se conturează tot mai mult confruntarea între regim și opoziție, între SUA și Rusia, iar ultimele semnale nu sunt încurajatoare. Mai adăugăm o Turcie nemulțumită de evoluțiile și relevanța kurdă în regiune, acolo unde Peshmerga kurdă a luptat pentru independența de stat. Peste toate, tendința Iranului de a domina regiunile sunnite și de a izola Israelul complică și mai mult situația deja profund turbulentă. Dacă adăugăm ambițiile nucleare și războinice ale lui Kim Jong un și pseudo-retragerea rusă din Siria, cu tentația concentrării pe Estul Ucrainei, dar și înarmarea Ucrainei cu arme letale defensive, avem un tablou ce indică căderea spre conflict și posibilitatea izbucnirii confruntării în orice moment.

Societatea nu e lichidă, ci foarte concretă: turbulența

Unii vorbesc, la modă, despre o consolidare a societăţii lichide, cum îi spunea Zygmunt Bauman sau cum o detaliază Umberto Eco. Eu cred că nu e nimic lichid, nimic fluid în societatea noastră, din contra, lucrurile sunt foarte solide și explicabile prin faptul că se accelerează globalizarea ca fenomen natural și obiectiv (dat de tehnologie și interconectare, interdependențe și viteza de circulație a fondurilor) fapt care duce la situația curentă. Eu cred că trebuie să constatăm că tranziţia s-a încheiat, iar ceea ce trăim astăzi - această amestecătură de turbulenţe, de instabilităţi - este, de fapt, o situaţie pe care o vom trăi timp de o generaţie. Este caracteristică lumii de mâine.

Un al doilea trend pe care-l putem observa este diluarea ideii de hegemon absolut al SUA, deşi Washingtonul, trebuie spus, nu şi-a asumat niciodată statutul de hegemon, nici în momentele în care erau puterea dominantă, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. În continuare a existat acea separare a intereselor proprii globale şi împărţirea puterii cu responsabili regionali. O lume uni-multi-polară cu periferie anarhică, am definit-o eu, după prăbușirea Uniunii Sovietice și ruperea dependențelor directe ale lumii socialiste de Moscova, care nu mai avea resurse să plătească, nici interese în periferie.

Ei bine, astăzi, vedem o revenire în prim-plan a două puteri, una mai degrabă militară, Federaţia Rusă, una mai degrabă economică, China, care pun sub semnul întrebării acest statut dominant al SUA, dar și ordinea și principiile, valorile democrației liberale occidentale, dar ambele nu sunt în situaţia de a răsturna această preeminenţă a SUA, nici astăzi, nici în formulele în care, în anumite momente, au colaborări directe bilaterale împotriva Occidentului.

 

Rusia și războiul informațional: dușmanul insinuat în interior

Rusia rămâne principala amenințare istorică asupra flancului Estic al NATO și UE, acolo unde se află și România. Mai mult, avem și amenințări directe cu utilizarea forței împotriva României alături de Polonia și Japonia, deși despre radarul pereche în scutul antirachetă de la Deveselu, radar amplasat în Estul Turciei, nu se suflă nici un cuvant la Ministerul rus de Externe sau în intervențiile oficialilor ruși. O selectivitate greu de acceptat pentru o componentă defensivă, unde doar ipotetica schimbare în viitor a capabilităților în rachete ofensive determină luări de poziții sancționabile de către dreptul internațional

Dar poate cel mai periculos astăzi, alături de militarizarea Crimeii și nivelul de ambiție și asertivitate al Rusiei, cu precădere în spațiul post-sovietic, este războiul informațional. Inamicul invizibil și tăcut care poluează și alterează spațiul public și mințile cetățenilor occidentali.

Este o situaţie în care Fedraţia Rusă a luat fiecare dintre valorile şi princiile fundamentale ale unui sistem democratic, că vorbim de libertatea presei, libera circulaţie a ideilor, libertatea cuvântului, libertatea de întrunire, că vorbim despre altele care ţin de construcţia societăţii civile, organizaţii neguvernamentale şi alte elemente de această factură şi le-a considerat pe fiecare dintre ele o vulnerabilitate a societăţii occidentale democratice liberale şi pentru fiecare dintre aceste elemente considerate vulnerabilităţi a construit instrumente pentru a dinamita aceste principii şi e motivul pentru care a inventat, iată, şi această formulă militară de război informaţional în planul acesta al jocului cu  minţile oamenilor, alegătorilor, jocul cu opinia publică şi cu spaţiul public al fiecărui din statele europene, iar rezultatul îl vedem transpus inclusiv în alterarea în mod direct a opţiunilor majorităţilor şi a cetăţenilor occidentali, inclusiv prin ingerinţa aceasta în diferitele procese electorale, cum aţi subliniat dumneavoastră.

Întotdeauna, în momentul în care se construieşte o formulă de atac, există şi formula de apărare care se naşte, dar şi formule chiar de contraatac, de utilizare proactivă a instrumentarului de apărare nou construit pentru a descuraja și a apăra creativ statul de amenințare nou creată. Asta s-a întâmplat și cu războiul informațional. Erau lucruri care erau cunoscute, însă ele apar, astăzi, extrem de vizibil prin asumarea de către Occident a elementelor care s-au petrecut. Arma de atac este întotdeauna cea care se naşte prima înainte de a construi apărarea.

Astăzi deja putem vorbi, e adevărat, zece ani după momentul în care războiul informaţional al Rusiei împotriva Occidentului și a lumii a fost lansat, până la recunoaștereqa existenței unei arme a războiului informațional și a unei Armate a Rusiei pe această dimensiune. Reacția a fost lansată deja în multe state, există chiar instrumente extrem de serioase de contracarare. Avem anticorpii necesari astăzi pe teren în majoritatea statelor serioase sau măcar ştim cum se construiesc ele şi cum vom apărea în viitor. Aici eforturile serioase trebuie concretizate.

În rest avem o Rusie care contracarează Occidentul și SUA pentru tot unde poate, care nu mai are resurse să o facă singur dar se implică peste tot unde are actori nemulțumiți care vor să acționeze. De aici și problemele în Coreea de Nord, nu numai transferul de tehnologie pentru devansarea unui Phenian nuclear, dar și amestecul în pseudo-negocieri cu Phenianul sau în Siria, ca și tranferul de petrol direct de pe vase, în trei cazuri, cu încălcarea embargoului împotriva Coreii de Nord. Despre susținerea regimului Al Assad nu mai vorbim și numărul de veto-uri pentru această apărare a intereselor sale militare directe în Siria, Estul Mediteranei și Orientului Mijlociu, cu costul vieții și a epurării a milioane de suniți din Siria.

 

Orientul Mijlociu ca bătaie de cap actuală și de perspectivă

2017 a adus cel puţin o schimbare semnificativă în războiul din Siria, unde ne apropiem deja de jumătate de milion de morţi - anihilarea organizaţiei teroriste Stat Islamic. Situația se concretizează din nou într-o relaţie complexă – cooperare-competiție-confruntare, totodată, între SUA şi Federaţia Rusă, ultima eventual aliată secvențial cu puteri regionale care au alte agende decât cele occidentale pe teren, şi aici numesc, în primul rând, Iranul, dar nu în ultimul rând şi Turcia. Vorbim despre agende extrem de complexe care implică foarte multe elemente în Orientul Mijlociu.

Este vorba de subminarea poziţiilor occidentale care, şi ele, au elemente de diviziune după venirea lui Donald Trump la Casa Albă, dar vorbim, în al doilea rând şi cred că e poziţie importantă, de o aparenţă a luptei cu Daesh autointitulată Stat Islamic, care a dat o motivaţie pentru ca această rivalitate ruso-americană să nu fie vizibilă. În momentul de faţă, dispariţia în forma pe care o ştim, de control al unui teritoriu al Daesh-Stat Islamic, nu a făcut altceva decât să devoaleze în mod direct această rivalitate, şi astăzi, de exemplu, Federaţia Rusă nu mai poate să spună că atacă organizaţii teroriste, odată ce nu mai există ţinta reală, ci e clar că atacă elemente de opoziţie, organisme care contestă regimul al-Assad în Siria.

E o complexitate care continuă, mai ales pe marile axe ale diviziunilor sectariene în Orientul Mijlociu, între şiiţi şi sunniţi - în interiorul sunnismului, pe dimensiunile care se acutizează tot mai mult, între statele cu monarhii wahabite, respectiv cele care susţin structuri de contestare, revoluționare, de tipul Frăţia Musulmană, şi pe alte linii de falie vorbim despre rivalităţi directe, de data asta geopolitice, în primul rând între Iran şi Arabia Saudită, care reverberează mai în tot spaţiul acesta din Orientul Mijlociu. Dar și pe dimensiunea rivalității Iran-Israel și a tentativei de înconjurare a Israelului de către Iran și aliații sau intermediarii săi.

Peste toate, vorbim evident despre clasica rivalitate israeliano-arabă şi noile elemente care încearcă să tulbure, sau să reaşeze spaţiul de joc, pentru că dau noi elemente de negociere - mă refer la acel anunţ al unei posibile mutări a capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim şi recunoaşterea ei de către SUA, chiar dacă nu suntem acolo şi chiar dacă actul, în fapt, prorogă cu şase luni aplicarea legii din 1995 din SUA. Şi evident că toate aceste lucruri se reverberează în mod special în atacuri teroriste mult mai solide, pe care le aşteptăm în special în zona europeană, dar am văzut şi în alte spaţii - mă refer în primul rând la Federaţia Rusă, pentru că şi acolo a existat anunţul.

Sunt 2.800 de cetăţeni ruşi care au fost ucişi de către armata rusă, luptând de partea DAESH/Stat Islamic sau a altor grupuri de opoziţie faţă de regimul al-Assad, iar astăzi revenirea acestor cetăţeni, resortisanţi ruşi, acasă nu arată decât o creştere a posibilităţii ca atacurile teroriste să se manifeste tot mai mult acasă, deci chiar în sânul Federaţiei Ruse.

 

Europa în lumea turbulențelor: soluții regionale sau saltul calitativ pentru responsabilitate globală?

În semestrul întâi al anului 2019, când România va deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, va fi momentul în care se vor deconta majoritatea temelor de reflecție și a negocierilor curente. Vorbim despre închieierea perioadei de reflecţie pentru viitorul european, o perioadă de reflecţie de doi ani, începută în mai 2017, cu un rezultat care va marca, de fapt, încotro va merge Europa, cum se va aşeza ea în viitor. Vorbim despre încheierea unei perioade de doi ani din momentul lansării procesului Brexit, de ieşire a Marii Britanii din UE, care se întâmplă cam tot în acel moment.

Vorbim de o perioadă în care se discută reaşezării în privinţa viitoarei Comisii Europene, a unei reforme europene pentru că, să nu uităm, de fapt, alegerea lui Macron a fost o formulă de a cumpăra timp pentru a reaşeza construcţia europeană în aşa fel încât să redobândească atractivitate şi susţinere publică. Şi lucrul acesta se încheie tot în 2019, ca şi marile ameninţări la adresa Europei şi a regiunii, dar şi ameninţările globale, ele, evident, având în plim-plan şi zona de terorism, şi componenta de migraţie, formulele de duşman din interior în privinţa adaptării integrării zonei de minorităţi, respectiv absorţiei unei ameninţări de natură teroristă sau de radicalizare islamică, chiar în sânul societăţilor occidentale.

Cel mai important este, firește, deznodământul la nivel european al reaşezării unei majorităţi în Germania, revenirea doamnei Merkel şi construirea în mod substanţial a celui binom Merkel - Macron, care să dea de fapt direcţiile Europei şi în zona negocierii cu Marea Britanie, dar şi în zona negocierii cu un set de state care, iată, mai ales în zona Europei Centrale şi de Est, probează anumite formule de ieşire din reguli, de testare a limitelor acceptabilității în UE, ieşire din zonă şi care, deja, antrenează reacţii dintre cele mai dure din partea UE, din partea Bruxellesului, o zonă în care România ar trebui să stea cât se poate de la mare distanţă şi să evite punerea sub semnul întrebării a angajementelor pe care le-a luat deja faţă de UE, mai ales în această perioadă de turbulenţe.

 

Carte de îndrumare a navigării în furtună pentru decidenți într-un stat mic: continuitate și respectarea angajamentelor

Există un vechi proverb care spune că atunci când leul şi tigrul ies la vânătoare, e bine ca animalele mai mici să rămână în vizuine, ca să nu intre ca obiect de dispute între cei mari. Când avem politicile de mare putere în prim plan, cel mai bun aliat al statelor mici este dreptul international. De aceea consecvența, continuitatea și respectarea principiilor este de prin plan. Și nu e întotdeauna simplu.

Mai bine spus, este foarte bine ca în perioadele de turbulenţe majore România, ca orice stat mic, trebuie să-şi păstreze alianţele, să-şi păstreze relaţiile, să fie extrem de atentă și strictă în a respecta fiecare virgulă din angajamentele sale, să evite tentaţia de a valorifica, la întâmplare, pretense oportunităţi care s-ar ivi, date de aceste turbulenţe, şi să evite riscurile de orice fel. Trebuie să fie un aliat loial în cadrul Alianţei Nord Atlantice şi extrem de participativ, să fie partener strategic cu Statele Unite, în mod specific, aşa cum s-a stabilit şi, în egală măsură, să fie un membru cât mai activ al Uniunii Europene, cât mai implicat în formulelele de integrare pe care le oferă Uniunea.

Evident, un asemenea proiect nu este întotdeauna fezabil. Sunt categorii de acţiuni care, de la un anumit punct, s-ar putea să devină contrare, opuse, să genereze tensiuni între categorii de actori care, altădată, erau coerenți și convergenți. S-ar putea să existe momente în care va trebui să alegem. Firește că vom evita acest lucru, am comunicat și aliaților din NATO, și partenerilor din UE și partenerului strategic American. Nu ne dorim să alegem, noi România, dar nu e întotdeauna cum ne dorim, sunt momente în care lucrurile sunt importante și trebuie și decizii nu întotdeauna simple. De aceea trebuie să ne pregătim pentru nuanțări, pentru negocieri diplomatice și pentru decizii fără echivoc, când e cazul.

Este motivul pentru care, România, după investițiile la nivelul Armatei și consolidarea bugetelor pe dimensiunea de Securitate, va trebui să investească la fel de consecvent și să treacă la restructurarea și regândirea diplomației și a Ministerului de Externe. Avem nevoie, în perioada ce vine, de o diplomație puternică, bine ancorată și bine reprezentată la nivel global, cu priorități în zonele de interes imediat și cele unde avem ambiții de a reprezenta sau determina ceva.

Am avut deja un un asemena exempluA atunci când a fost lansată propunerea privind Armata europeană. Crochiurile inițiale subliniau o tensiune între relația transatlantică și un europocentrist prost înțeles. A trebuit atunci să revenim la fundamente, să reamintim că politica de mare putere în Europa a dus la războaie și că calmarea lor a avut o soluție, Europa Unită și asigurarea apărării și securității din afară, prin implicarea constantă a SUA în Europa. Nu știu dacă astăzi, când demonii naționalismului, populismului, xenofobiei, anti-semitismului se agită și pe plaiuri europene, suntem gta sau trebuie să renunțăm la această situație care a asigurat timp de 70 de ani pacea în Europa sau la relația transatlamtică. Și nici nu cred că vom putea vreodată gestiona o Germanie înarmată cu 2% din PIB-ul său acordat Armatei.

Reuniune din mai, de la Roma, Consiliul European și Declarația care au marcat lansarea perioadei de reflecție despre viitorul Europei a marcat însă, foarte clar care sunt temele de gândire pentru o perioadă de doi ani, perioadă care se va încheia chiar în timpul preşedinţiei româneşti a Consiliului Uniunii Europene, de unde a dispărut această contradicție data de Armata Europeană. Din contra, am migrat spre PESCO, care e deja altceva, și am stability clar complementaritatea NATO-UE, chiar dacă mai sunt unii lideri care încearcă să forțeze contradicția, utilizând sperietoarea Trump pentru Europa și o virtuală “nepotrivire de caracter” transatlantică.

Declarația de la Roma vine şi pune în acord apartenenţa noastră la NATO şi relaţia transatlantică cu perspectiva ca la nivel european să fie dezvoltată o investiţie ceva mai importantă pe zona de apărare şi pentru misiuni în afara spaţiului european. Dar se vor ivi în timp şi asemenea momente în care chiar propriile noastre angajamente s-ar putea să intre în anumite puncte în contradicţie. Acolo trebuie nuanţări foarte atenți. Tocmai de aceea avem nevoie şi de o zonă de securitate bine dezvoltată. Va trebui ca în perioada următoare să investim în zona diplomatică şi în primul rând va trebui să avem foarte mare grijă la ceea ce facem la nivel intern, pentru a nu strica angajamentele şi aranjamentele de securitate pe care le are astăzi România. Concret, cumpărând rachete Patriot nu ne putem permite să aruncăm în aer legile justiţiei, independenţa justiţiei, combarterea corupţiei.

 

Debalansare și lipsa de respect și gratitudine în relațiile Chișinău-București

Relațiile României cu Republica Moldova se desfășoară în contextual ciudat al relațiilor de familie între doi frați. Se iubesc, se ajută, dar se și hârjonesc. României i se reproșează în același timp și că se implică, și că nu se implică sufficient la Chișinău, toate relele fiind exportate către București, dar și toate așteptările. Pe de altă parte, avem un joc celebru al Republicii Moldova care vrea mai mult ajutor dar, dacă s-ar putea, mai puțină implicare în modul în care e gestionat ajutorul, eventual către buzunarul unor potentați. Pe de altă parte, Bucureștiul reproșează imaginea publică, debalansarea relației și lipsa de respect și gratitudine pentru ajutor, ba chiar reacții nepotrivite. Și e foarte greu să explicit contribuabilului român că trebuie să sprijine frații din Republica Moldova dar să suporte lipsa de respect și de recunoștiință a unor din decidenții de la Chișinău. Aici existând și exagerări din dreapta Prutului în așteptări.

În Republica Moldova, prin venirea lui Igor Dodon la Preşedinţie avem, în spaţiul public, o reacţie extrem de vocală, o reacţie foarte dură, la adresa României și a tot cee ace reprezintpă identitate românească, mergând până la efecte de tipul discriminării celor ce se autoidentifică drept români în Republica Moldova. Dealtfel, atacurile la adresa României, a identităţii româneşti, a românilor, a tuturor elementelor identitare au crescut pe fondul acestei prezenţe vocale, virulente antiromâneşti în primul rând a lui Igor Dodon.

Din punctul de vederea al statului Republica Moldova, al decidenţilor pe fiecare dintre feliile în discuţie, nu putem să vorbim despre o îndepărtăre a Republicii Moldova de România, în primul rând prin dependenţa de natură financiară. România a livrat fonduri nerambursabile de 100 mln euro, și e vorba despre a doua sumă de această factură, ajutor nerambusrabil. Apoi a acordat un împrumut cu dobânda proprie, de 100 de milioane de euro. România are o anumită implicaţie determinantă, inclusive financiar, în reformele din fiecare domeniu în parte din Republica Moldova.

Dincolo de privatizările care sunt aşteptate – două reţele de distribuţie cu Transgazul care, de fapt, nu este altceva decât gazoductul care va pleca de la Ungheni la Chişinău şi care a fost privatizat tot cu România, există şi alte categorii de investiţii în derulare. Putem spune că în Republica Moldova, în ultimul an an şi jumătate, a crescut nivelul investiţiilor româneşti şi a crescut nivelul implicării româneşti în special la nivel local şi în Comrat, Găgăuzia şi la Bălţi, unde derulăm acel program cu SMURD-ul, cu spitalul municipal refăcut. Deci, dacă ne uităm la lucruriule concrete, vedem că există, din contra, o creştere a acestei interdependenţe, mai ales a dependenţei Chişinăului de România la nivelul finanţărilor în mod direct.

Nu trebuie uitat că, prin împrumutul pe care l-a acordat la Chișinău, dar și prin acțiuni diplomatice și de susținere concretă, România a deblocat şi finanţările FMI pentru Republica Moldova şi cele de la Uniunea Europeană. O eventuală ruptură sau retragere a României ar crea dificultăţi majore Republicii Moldova. Dar există acolo şi un sentiment românofob, pe care-l imprimă în spaţiul public cu precădere agenţii proruşi, războiul informaşional rus şi Igor Dodon, dar şi alte categorii, inclusiv din Opoziţie, nu doar de la Puterea asumat pro-europeană. Însă, în egală măsură, vedem că la nivelul osaturii şi a infrastructurii relaţiilor bilaterale există o creştere.

De aceea este greu de acceptat la București că există zone în care investiţiile româneşti au fost blocate să intre în Republica Moldova. Avem cazul clasic, cu Banca Transilvania, care a reuşit să intre acolo tot printr-o privatizare, cu Victoria Bank, dar pe de altă parte avem Dedemanul, care n-a mai reuşit să intre pe piaţa de acolo, din cauza unui vot negativ dat în Consiliul Local de la municipiul Chişinău. Şi mai sunt şi alte cazuri în care s-au încercat investiţii, blocate însă pe diferite motive, în special de natură tehnică. Avem, deci, sumumul acesta de relaţii, cu lumini şi umbre, însă, vorbind obiectiv, vedem totuşi o creştere, în ultima perioadă, a acestei relaţii.

Urmează alegeri generale în Republica Moldova şi pot apărea probleme în cazul unei modificări substanţiale a situaţiei majorităţii sau unei dificultăţi de a forma o majoritate pro-europeană. Să nu uităm că la Chişinău avem 2 componente europene: una la guvernare, alta în opoziţie. care sunt relativ ne-miscibile, în opoziţie puternică una cu alta. Într-o asemenea perspectivă, evident, se crează dificultăţi majore chiar după împlinirea Centenarului. Vom vedea când vor fi stabilite aceste alegeri, vom vedea rezultatele şi mai ales negocierile care vor duce la o formă sau alta.

Nu trebuie uitat că 2018 este anul Centenarului, alegerile sunt la sfârşit de an – practic, mandatul se termină la 30 noiembrie şi alegerile pot fi întârziate cu trei luni, însă, în afara acestui fapt, nu trebuie uitat că în primul semestru din 2019 România va deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, care dă, de asemenea, un instrument în plus în ceea ce priveşte situaţia din Republica Moldova. Deci, cam aşa ar arăta complexitatea subiectului Republica Moldova pentru România. Nu este simplu, sunt modificări şi tangaje mai ales în spaţiul public, motiv pentru care, evident, Republica Moldova și evoluțiile concrete de aici stârnesc preocupări şi reacţii diverse, inclusiv în România, în raport cu aceste evoluţii din 2018.