De la o vreme, ne supără cam tot: preţuri, tarife, salarii, hotărâri guvernamentale şi legi fabricate în Parlament. Imputăm poliţiei abuzuri, fiscului părtinire, vânzătoarelor indelicateţe. Ne jignesc gropile din asfalt, blestemăm primăria că nu face noaptea lumină pe străzi. Ne indignăm că poliţele de asigurare au urcat ameţitor în cost. Ne revoltă grobianismul patronilor, brutalitatea gardienilor, coruptibilitatea până şi a celui din urmă lefegiu al statului.

În câţi ani de tranziţie numărăm până în prezent, am văzut mitinguri de tot felul, de la limbă şi alfabet la patente. S-a protestat în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în pieţele din centrele raionale, la periferii. 

Când şi când se făceau auzite declaraţii de grevă a foamei. Avem martiri ai neamului, ai cauzei, ai cutărui sau cutărui articol de procedură penală, administrativă ori civilă. Nu în ultimul rând (pentru că nici n-ar fi posibil), martiri ai principiilor, ai convingerii. 

Am sărit întotdeauna ca arşi, când am simţit că Executivul atentează la anemicele noastre portmonee, când am văzut că mai pune de-o optimizare sau reducere în statele de personal. N-am văzut însă niciodată – şi e timpul să lichidăm această regretabilă lacună – fir de păr zbârlit pe motiv de corectitudine a exprimării. Pronunţăm cum se nimereşte şi scriem conform unei ortografii absolut fanteziste. Trăsnea lui Creangă e un intelectual de rasă pe lângă isprăvile de care ne dovedim uneori capabili. Drept care mi-am zis: de ce n-am închega un brand din asta? Nemţii sunt meticuloşi, elveţienii exacţi, francezii galanţi. Noi, dacă tot nu ne ţine cureaua nici la politică, nici la economie, de ce ne-am ruşina că barem la meşteşugul de tâmpenie al gramaticii (tot vorba humuleşteanului!) suntem cei mai tari de pe mapamond? Căci aşa urca-va gloria aborigenului în concertul naţiunilor. Cum, nu am încadrat cu ghilimele substantivul glorie? Dacă le puneţi d-voastră înşivă, meritul vă revine în exclusivitate…

La radio sau în pagina de tipar, nu mai ţin minte exact, căci se întâmpla, vai, acum o mie de ani, acad. Alexandru Graur spunea că pronumele de accentuare reprezintă testul cel mai sigur de cunoaştere a limbii române. Să facem cu acest prilej un mic exerciţiu rememorativ: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, ea însăşi, noi înşine, voi înşivă, ele însele (ori ele înseşi). Când le ei de la un capăt la altul, parcă nu-i ceva de rădăcină pătrată, logaritm sau, ferească sfântul, raport financiar. Numai că vezi matale, stimate vorbitor – involuntar – de limbă română, practică maltratează rău gramatica. Una zice sfânta normă ortografică (& ortoepică) şi alta, cu totul alta – pohta agramatismului neaoş, plenipotenţiar şi inamovibil. 

Dar, bine, la piaţă, printre mititei, şaşlîcioc, second-hand şi alte urdori ale tranziţiei – treacă-meargă. De însuşi, înşivă să-i ardă patentarului, când muşteriul iaca este, iaca nu-i?! Ce facem însă cu sfânta sfintelor: cabinetul de limba şi literatura română, acolo unde gafele, mai ales dacă sunt tolerate şi consfinţite de Măria sa, Dascălul, au proprietatea de a mutila circumvoluţiunile până dincolo de pragul pensionării? Păi, dacă şi aici însăşi determină un substantiv masculin („Să crezi că însăşi Eminescu”, cum am descoperit mai demult într-o clasă de liceu simandicos, chiar deasupra tablei), atunci mare-i viitorul care ne aşteaptă, dragi tovarăşi de suferinţă ortografică. Mă rog celui de sus să nu fie ceva contagios, fiindcă mâine, poimâine ne putem pomeni, în desen gros, de lozincă bolşevică, cu un 2+2=5; sau cu 6, dacă nu cumva chiar cu 3. Şi nu de alta, dar ce-or zice Prea Fericitul Fisc şi (extrem de) cuvioasele tentacule ale Anticorupţiei?…