Andrei Piontkovski este un jurnalist şi activist politic rus. Fost membru al Biroului Consiliului Politic Federal al Mişcării „Solidarnost”. Fost membru al Consiliului Coordonator al opoziţiei ruse. Este cercetător principal la Institutul Analizei Sistemice, autor a mai bine de 100 de articole şi a câtorva monografii privind teoria conducerii, modelării globale, strategiei nucleare. Din 1998 practică jurnalismul politic. Cu aproape o lună înaintea referendumului din Crimeea (la 21 februarie 2014), într-un interviu pentru portalului lituanian de radio şi televiziune, Piontkovski a declarat că „Kremlinul tinde să divizeze Ucraina şi să anexeze Crimeea, iar Occidentul nu va opri Rusia, deoarece politica preşedintelui SUA, Barack Obama, e la fel de lipsită de coloană vertebrală ca şi politica Uniunii Europene”.

Mulţi ani de odihnă cu de-a sila după înlăturarea de la putere Putin îl va blestema pe speechwriter-ul său, care a transcris pentru performanţa lui din Crimeea de la 18 martie 2014 cuvântarea sudetă a lui „Hitler cel bun”.

Nu-i voie să deschizi mormintele unor asemenea morţi.

Ţara care biruit nazismul  german şi care şi-a făcut din această victorie un cult păgân, a înghiţit entuziasmată toate ideologemele propagandei naziste, înmulţită cu posibilităţile televiziunii moderne: un popor răzleţit, integrarea pământurilor nemţeşti (ruseşti), cel de-al Treilea Reich (Lumea Rusă, cel de-al Cincilea Imperiu), Ein Volk ein Reich ein Fuhrer [un popor, un Reich, un Führer – nota red.], o mână de naţional-trădători.

S-ar părea că, la fel ca şi la 2 august 1914, toată ţara, cu drapele, bannere, portrete ale ţarului, cu panglici Sf. Gheorghe, a îngenuncheat în faţa reşedinţei din Novo-Ogariovo.

Asprii lideri proletari al Frontului de Stânga, judecaţi pentru organizarea rebeliunii în ziua inaugurării suveranului împărat, invocau cu supuşenie din temniţele lor sumbre „Trăiască Vladimir Vladimirovici Putin, adunătorul pământurilor ruseşti!”

Hakadamele [derivat prin metateză de la numele Irinei Hakamada – politiciană din Rusia, care a candidat la funcţia de preşedinte al Rusiei în 2004 – nota red.] burgheze de opoziţie aruncau cochet la picioarele brutalului Biruitor buchete de complimente alese.

Nu ajungeau doar cuvintele clasice „arian autentic, necruţător cu duşmanii Lumii Ruse”. Le-a pronunţat după câteva zile remarcabilul patriot rus, nepotul demn al lui Moldotov-Ribbentrop, declarându-l pe Putin, pe sine însuşi şi pe noi toţi, împreună cu ei, drept urmaşi ai neamului arian, care a coborât din munţii Carpaţi şi a umplut paşnic tot spaţiul eurasiatic până la Fortul Ross de la Oceanul Pacific.

Căpetenia nu se aştepta la un efect atât de asurzitor şi nu a tins spre el de la început. El avea o sarcină pragmatică concretă: s-o violeze frăţeşte pe Ucraina, nepermiţându-i în niciun caz să scape din plasa euarasiatică a pahanatelor [grupări criminale, jargon – nota red.] criminale şi să aleagă modelul european de concurenţă economică şi politică. O asemenea alegere ar fi putut deveni un periculos exemplu contagios pentru societatea rusească şi ar fi dinamitat pilonii spiituali al Judoheriei [un termen format prin compunere savantă, de la judo şi her, acesta din urmă însemnând, în limbajul argotic rusesc, penis; termenul face aluzie la disciplina sportivă pe care o practică preşedintele Rusiei – nota red.] hoţeşti.

Anexarea Crimeii avea pentru el valoarea unui instrument de rezolvare a problemei pur ucrainene, iar nu a începutului unei campanii de înălţare spirituală pentru reunificarea Lumii Ruse. Până la 18 martie 2014, Putin nici nu se gândea la misiunea istorică a lui Vladimir Tavriceski, adunătorul pământurilor ruseşti. El ar fi fost pe deplin satisfăcut de laurii mai modeşti ca sugrumător al Revoluţiei Anticriminale Ucrainene.

Dar, din 18 martie, el a devenit ostaticul noului mit eroic, care cucerit impetuos inimile ruşilor impresionabili şi care a tăiat definitiv din memoria colectivă mema populară ce lua avânt: „Putin-hoţ”.

Pentru prima dată din anul 1999, de la sloganul acela înălţător, dar deja jerpelit „a le face de petrecanie în latrină” – şi foarte oportun – s-a găsit un mitologem nou pentru integrarea pământurilor şi, s-ar zice, capabil să funcţioneze timp îndelungat pentru legitimarea puterii sale pe viaţă. Putin, acum, e al nostru Tot: Ivan-Kalita, Dmitri Donskoi, Ivan Groznîi, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Iosif Sângerosul, într-un singur flacon. Crimeeaeanoastră. Lumea Rusă.

Această resetare romantică a mitului formator de sistem este bună pentru cârmuitor şi prin faptul că subînţelege în mod automat prezenţa duşmanilor externi şi a naţional-trădătorilor, deci poate explica uşor şi pentru totdeauna prăbuşirea economiei hoţeşti şi necesitatea eliminării dure a celor care nu sunt de acord. Propriu-zis, el nu mai este în stare să formuleze o altă agendă ce i-ar consolida puterea.

Dar tot ea (şi aici se ascunde pericolul ei serios) a cerut dinamism, un tablou al Lumii Ruse în continuă extindere. Staticul, orice aluzie la retragerea în faţa duşmanului extern sunt letale pentru ea, suscită chiar printre adepţii cei mai fervenţi o suspiciune înfiorătoare: „Ţarul nu e adevărat!”. Pentru a-şi menţine puterea, el este condamnat să fie Vladimir cel Adevărat, să linguşească şi să tolereze poporul său arian coborâtor din munţi.

Sătulul, hedonistul, decadentul, birocratizatul, leneşul, vicleanul, fricosul, ipocritul, cinicul Occident, către care neamul nostru arian priveşte al câtelea veac, se uită cu ochii săi saşii şi cu ură şi dragoste şi nicidecum nu se poate sătura, i-a propus un târg muncheno-genevez: trecem de Crimeea, restul Ucrainei va fi un stat independent şi în afara Alianţei, în zona voastră de influenţă, gen: Finlanda în timpurile Uniunii Sovietice.

Putin, până la 18 martie, ar fi fost de acord, în cursul unor negocieri plictisitoare ar fi obţinut pentru sine parametrii cei mai duri pentru dirijarea a ceea ce va mai fi rămas din Ucraina şi, cu un sentiment de profundă satisfacţie, ar fi închis tema.

Dar Putin nu mai e aşa după ce, la 18 martie, a găsit potirul Graalului, care-i promite veşnicia! În cadrul liniei directe cu compatrioţii, de la 17 aprilie, el, mai întâi de toate, ne-a însufleţit comunicându-ne că suntem purtători ai unui cod genetic unic, cu cromozomul spiritualităţii ce se bălăngăneşte între picioare.

Cu mărinimia ce-i este proprie, el le-a consimţit altor neamuri şi popoare unele calităţi particulare (mercantilitatea, spiritul calculat, spre exemplu), dar a subliniat în mod deosebit avantajul nostru fundamental în faţa celorlalte etniii: ele nu au nicio p... de spiritualitate.

Şi, în sfârşit, el a pus în faţa neamului înfierbântat un nou scop inspirat: Novorossia, şase regiuni, transmise nelegitim Ucrainei sau de iudeobanderovişti, sau de iudeobolşevici (Dumnezeu să-i judece).

Iar telelacheii lui au explicat că noi nu luptăm cu o Ucraină oarecare, ci cu Occidentul putrefact, condus de SUA, defăşurăm pe teritoriul Ucrainei cel De-aş Patrulea Război Mondial pentru o nouă Ialtă, pentru recroirea lumii în favoarea Rusiei care se ridică din genunchi. În enumerarea aleasă (a patra) se putea lesne întrezări visul de revanşă pentru înfrângerea URSS în cel de-al treilea război rece, la fel precum cel De-aş Doilea Război Mondial a fost pentru Germania o tentativă de revanşă pentru înfrângerea în Primul Război Mondial...

Au trecut doi ani şi 258 de zile de la revelarea Lumii Ruse a lui Vladimir Tavriceski. În aceeaşi sală a apărut acelaşi omuleţ, dar deja în chip demitologizatului Kroşca Ţahes. Cârmaciul Lumii Ruse s-a evaporat. Un secretar bătrâior, asemănător cu Brejnevul senil, a morfolit o jumătate de oră ceva despre nemaipomenitele succese economice ale cleptocraţiei putrefacte

Gândiţi-vă. Aproape trei ani, prin tunetele nesfârşitelor victorii militare închipuite, prin cadavrele zecilor de mii de „terorişti” sirieni, ucişi împreună cu frăţiorul Assad la frontierele îndepărtate, atenţia omului de rând era distrasă de la catastrofa economică şi socială în creştere din ţară.

Iar astăzi anume această tematică absolut perdantă a „liderului naţional” e necesară deja pentru distragerea atenţiei de la eşecurile fundamentale în Cel de-al Patrulea Război Mondial Hibrid, început în îmbătătoarea primăvară rusă fascistă din anul 2014.

În primul rând, concepţia dementă a Lumii Ruse a fost respinsă de  majoritatea covârşitoare a cetăţenilor ruşi din Ucraina. Ei au rămas fideli statalităţii ucrainene şi alegerii sale europene. Miza pe dezmembrarea frăţească a Ucrainei a dat chix, strălucitoarea Novorossia s-a chircit până la dimensiunile Lugandoniei banditeşti, pe care Moscova încearcă disperată s-o bage înapoi în corpul politic al Ucrainei.

În rândul al doilea, nu a funcţionat şantajul nuclear al lui Putin în privinţa Occidentului. În ciuda ameninţărilor nucleare, NATO a luat hotărârea de a-şi disloca contingentele în Ţările Baltice pentru apărarea împotriva potenţialilor adunători de pământuri ruseşti.

Şi, în fine, aventura siriană s-a lăsat pentru kremlinezi cu dangaua de criminali de război şi cu înglodarea într-un nou Afganistan.

De aceea toată partea de politică externă a mesajului şi s-a redus la finala gudurătură precipitată privind dorinţa de relaţii bune cu America şi lupta comună cu ea împotriva terorismului mondial. Şi nicio kuzkina mati [înjurătură folosite de Nikita Hruşciov – nota red.] şi deja niciun fel de Hersones-uri sacrali.

Acesta este bilanţul preliminar al celui de-al patrulea război mondial (2014-2016).

Este interesant: calea sa asemănătoare (1914-1916), antecesorul lui Vladimir Tavricescki, Nicolai II, a parcurs-o aproximativ în acelaşi timp. De la 2 august 2014 până la 1 noiembrie 2016. De la mulţimea care stătea în genunchi până la faimoasa întrebare din Dumă: „Prostie sau trădare?”.

În pustiul nostru politic arid, unde nu există nici miliukovi, nici ulianovi, dictatorul trebuie să facă totul în locul lor. În esenţă, întreg ultimul său mesaj e un mesaj către sine însuşi, o întrebare voalată: „Himera Lumii Ruse, ce a fost? Prostie sau trădare?”

Războiul hibrid s-a încheiat. Are loc capitularea hibridă. Despre asta plecata dvs. slugă a scris amănunţit aici şi aici.

Salva fascistoidă le-a ajuns majorităţii filistinilor doar pentru doi ani şi jumătate. Oamenii sunt oamenii. Şi mila câteodată le bate la uşa inimii. Hitleriştii ideologici adevăraţi, arienii autentici Dughin, Prosvirnin, Holmogorov, Ghirkin, Prilepin formează, în Rusia, o minoritate marginală. Putin a furat de la ei ideologia Reich-ului Rus, el a le-a dat foc, tot cu ajutorul lor, în cuptorul  Vendéei ucrainene, la sute din cei mai activi adepţi ai lor şi pentru el ideologia lor a avut întotdeauna un caracter aplicativ, ca instrument de menţinere a puterii personale. De aceea atitudinea lor faţă de capitularea hibridă este, hotărât: „A fost un lider naţional, a devenit o... naţională”.

SURSA