Mihail Berg, scriitor rus, culturolog, publicist (locuieşte la Boston)

Să vorbim despre ceea ce suscită un protest aproape unanim în societatea rusă: despre corectitudinea politică occidentală (în primul rând, americană) – unul dintre drapelele revoltei lui Trump & Co. Şi despre faptul de ce, propriu-zis, corectitudinea politică e percepută cu atâta suspiciune în Rusia.

A acuza corectitudinea politică americană de ipocrizie e demult o chestiune de bonton. Chipurile, da, susţinerea minorităţilor e ca şi cum o regulă, dar americanii au dat dovadă de zel şi au transformat susţinerea celor cândva slabi într-o nouă dogmă. E un rasism pe dos. Apropo, una dintre cauzele – cum am spus – victoriei roşcatului e că inima americanului de mijloc nu a mai suportat ipocrizia; şi a votat el după cum i-a poruncit sufletul, pentru cinstitul şi curatul precum sticla Donald Aloizovici-Volfîci Trump.

Deşi eu sunt tentat să cad de acord cu faptul că epoca corectitudini politice inaugurează o eră nouă, cu noi reguli, şi o nouă dogmă aici, fără îndoială, există, deşi eu aş vedea, totuşi, şi o problemă veche. E vorba aşa-zicând de lupta firescului împotriva artificialului. De lupta sincerităţii, a naturii împotriva culturii. Sau – simplificând – de lupta culturii tradiţionale împotriva culturii moderne. În ultimul caz sunt atât de multe reticenţe, încât deocamdată le vom lăsa.

În orice caz, în condiţiile caracterului nefiresc al acestei confruntări, un lucru, practic, este evident: şi ideologia rusească pro-putere (ideologia puterii ca principală sacralitate rusească), şi liberalismul care i se opune nu acceptă aproape în egală măsură ideea corectitudinii politice; şi eu sunt gata să cad de acord că, pentru cultura rusă, aceasta, într-adevăr, e o mare problemă. Apărută nu azi.

Dacă îţi pui problema căutării preeminenţei culturii ruse (sau a deosebirii ei radicale de culturile americană şi europeană), atunci, grosso modo, aceasta e valoarea informalului în faţa formalului. Şi această confruntare, pe care încă o voi explica, are avantaje şi dezavantaje evidente.

În ceea ce priveşte dezavantajele e cât se poate de limpde: toată nebunia (iraţionalitatea) vieţii sociale ruse, când nu ne reuşesc nici instituţiile, nici a conveni între noi asupra oricărui motiv (chiar de-am avea de a face cu opozanţii cei mai înrăiţi, gen: IABLOKO sau Parnasi) e o dovadă a lipsei de respect pentru formalizarea inteligibilă, coerentă. Pentru autolimitate. Căci regulile formalizate se numesc altfel legi.

Legea nu este respectată în Rusia, deoarece fiecare este gata să aducă o multitudine (sau măcar unul, două) argumente peremptorii, ce permit interpretarea subiectivă a legii. Şi, dimpotrivă, argumente ce conving că respectarea oarbă a legii este un pericol, dacă nu un rău. Iar interpretarea subiectivă, informală a legii anulează, în esenţă, legea şi obligativitatea executării ei, căci subiectivitatea este o excepţie. Iar în cazul legii nu excepţiile sunt importante, ci, dimpotrivă, valioarea lor cât mai generală şi mai convingătoare pentru mulţi.

Adică această viaţă socială plină de harababură, care are loc în Rusia nu de ani şi nici de decenii, ci de sute de ani, de aceea e o harababură, pentru că nu-i cu putinţă s-o zideşti pe temelia legilor, convingătoare pentru majoritatea societăţii. Nu a reuşit până în prezent şi e îndoilelnic că va reuşi în viitorul apropiat sau vizibil. Aici s-ar putea aduce 222 de exemple din literatura clasică, care e în sensul acesta totuna cu puterea, dar aş aduce cel puţin unul. Pierre Bezuhov în prizonierat, pătruns de un amestec karataevskian de budism slavon şi indiferenţă: „M-au prins, m-au închis. Mă ţin în captivitate. Pe cine pe mine? Pe mine? Pe mine – pe sufletul meu nemuritor! Ha, ha, ha”. Astfel de citate poţi tăia din Tolstoi, Dostoevski ş.a. precum tai unghiile cu foarfecul de manichiură după două ture în tabăra de pionieri. Clasica e, în genere, de partea noastră. Adică împotriva legii ca Absolut.

În acest sens e limpede de elita putinistă luptă atât de mult împotriva respectului anglo-saxon pentru lege, contrapunându-i valori tradiţionale fictive. Fictive, deoarece nicio altă tradiţie decât o împotrivire îndărătnică valorilor europene şi americane, adică valorile formale, aici nu e. Obiectivitatea este contrapusă subiectivităţii şi încă de o manieră specifică: obiectivitatea este falsă şi ipocrită. Chipurile, în lume luptă diferite subiectivităţi, iar subiectivitatea care a învins se declară obiectivă. Adică lege. Adică o pungăşie.

Nu voi contesta aici ultima afirmaţie, dar voi menţiona că în varianta mea – confruntarea dintre formal şi informal – conţine, probabil, un alt nivel de generalizare. Regulile formalizate se deosebesc de cele neformalizate prin faptul că sunt formalizate. Adică articulate atât de meticulos, încât au devenit universale şi uşor de înţeles. Despre ele poţi citi în actul legislativ şi în note, în comentarii şi condiţii. Ele încearcă să ia totul în calcul, fără a lăsa interpretării subiective prea mult loc. În mod ideal, nu-i în genere niciun fel de loc.

Asta e ca un marcaj în lumea citadină civilizată, aici e marcat fiecare centimetru de pavaj şi tu sau încalci legea, sau o respecţi – tertium non datur.

Aşa că e mai mult sau mai puţin clar de ce viaţa rusească este o viaţă în care nu reuşeşte formalizarea. Şi de ce, apropo, din cauza asta îţi vine uneori să urli la lună.

Dar informalitatea, inclusiv cea rusească, are, fără îndoială, avantajele sale. Altfel această informalitate n-ar fi atât de dragă şi convingătoare pentru mulţi. Dacă e ceva pentru care îndrăgim viaţa rusească (dacă e să admitem că loc de iubire încă a mai rămas, ceea ce nu e neapărat necesar), atunci asta este informalitatea ei. De exemplu, comunicarea, discuţia amicală, particulariţile relaţiilor dintre sexe etc.

Şi dacă vreţi aici să-mi replicaţi declarând că toate astea au şi un revers, reversul mârlăniei, al nerespectării celor mai generale norme, anarhismul nostru natural de poşehonsk, inaptitudinea (sau lipsa dorinţei) de a ne ţine de cuvânt şi de a răspunde pentru el, lipsa de respect pentru spaţiul privat, iar în cele din urmă asocialul, atunci sunt de acord.

Toate astea s-au luat din lipsa de respect pentru procedură, pe care eu am numit-o regulă formalizată. Dar dacă dvs. sunteţi în stare să vă amintiţi ceva plăcut, ba chiar frumos din impresiile dvs. ruseşti, atunci – credeţi-mă – asta va fi o manifestare a informalităţii. Dvs. doar nu vă veţi amintit cu ce satisfacţie aţi respectat regulile de circulaţie (care, ca orice lucru din viaţa rusească, sunt extrem de convenţionale, nu pentru toţi şi nu întotdeauna). Nu, dvs. vă veţi aminti cum aţi băut în parcul din Ţarskoe Selo cu prietenii, vorbind literatură, vorbind despre nefericita istorie a Rusiei şi despre muieri; despre faptul cum aţi stat nopţi întregi în vagonul plin de fum de ţigară cu clona lui Romka Jakobson sau ceva asemănător. Frumoasă – în variantă rusească – nu e respectarea legii, ci încălcarea ei. Nu fiece încălcare de lege e frumoasă, dar nici afirmaţia anterioară nu e mai puţin veridică.

Dacă e să revenim la ceea ce am citit, fie că e vorba de versuri sau de filosofia rusă (care nici nu e tocmai o filosofie, căci e fără de sistem, ci aşa, nişte reflecţii despre tot şi toate), atunci tema fi chiar lupta dintre formal şi informal, care luptă între ele, iar câmpul de luptă e ceva între ceea ce numim conştiinţă şi suflet.

În acest sens, cred, şi trebuie înţeles protestul care apare la agentul culturii ruse în faţa corectitudinii politice americane sau europene (mai mult americane, deoarece ea este mai severă şi e severă pentru că e într-o măsură mai mare protestantă).

Orice cultură reprezintă nu atât o colecţie de artefacte, culori, uzoare şi sunete, dar şi, înainte de toate, un cod de reguli. În acest sens, cultura este apoteoza artificialităţii. A formalităţii. Iar patima rusească  pentru cultura tradiţională e doar o patimă camuflată pentru firesc, natură, arhaicitate. Pentru informalitate. Pentru ceva care a existat înainte de lege şi care există pe de-asupra barierelor.

Pe acest plan, confruntarea dintre Rusia şi Occident (ţinând cont de virajul spre dreapta a lui Trump, Fillon ş.a.) este o confruntare a formalului cu informalul în dimensiunile sale pozitive. Da, corectitudinea politică e un cod de reguli noi, care ţin cont, în primul rând, de interesele minorităţilor. Dar pentru oamenii culturii formale nici nu există altă posibilitate de a face convingătoare şi prestigioase noile valori decât de a le obiectiva. Da, orice formalizare este artificială. E un implant. Iar pentru cei care luptă împotriva noilor valori, contrapunându-le pe cele vechi, tradiţionale, nu e nimic mai firesc decât a le eticheta drept un cod al ipocriziei. Mai bine o gură neagră, fără dinţi, decât un zâmbet de porţelan până la urechi.

Sunt de înţeles toţi aliaţii potenţiali şi reali ai Rusiei. Toţi cei care nu vor în lumea nouă, căci ea/ei bănuieşte/bănuiesc că profesionismul lor, elaborat sub auspiciile altei culturi – o cultură a nirvanei şi a usturătoarei dangale a inferiorităţii (insuficient de formală, cum ar veni) – nu va fi suficient. Psihologic, lucrul ăsta e lesne de înţeles, dar formalizarea, eu aş spune chiar: vai (vai – făcând o reverenţă în direcţia culturii ruse, dar şi a alteia, neeuropene) biruie informalitatea. În pofida a patruzeci de mii de mii de trumpi. Deşi informaltatea, ce să mai ascundem, poate fi (şi adesea este) simpatică pe bune. Dar numele învingătorului este deja cunoscut şi acesta nu e numele nostru.

SURSA