Ghenadie NICU // Cum am băut cafea cu o rozătoare, în circumscripţia ei uninominală

Am lăudat odată, aici (într-un elan despre care nu aveam de unde şti că deveni estimp unul nesăbuit), o anume reţea de cafenele de la noi, extrem fiţioase, unde se dă, între altele, cafea cu canabis, scumpă de-ţi îngheaţă degetele la nota de plată.

În schimb – să-i consimţim Cezarului ce-i aparţine – localul e întotdeauna bine îngrijit (chit că decorat cu imagini ce trimit în preistoria tribală, ca şi cum nu în Moldova lui Dodon ne-am pedepsi, ci undeva pe la ecuator, pitiţi între palmieri şi aşteptându-l pe leu să-şi facă plinul), bine încălzit – ca să leg momentul curent al redactării de temperatura de-afară – şi, esenţialul, cu o notă graţioasă de acurateţe. În plus – ca nu intre nimeni dintre abilitaţi prea adânc la idee – canabisul încă nu e extasy, ergo...

E frecventat – spuneam – mai cu seamă de tineri, de regulă cu câte un MacBok, fie Air, fie Pro, ca semn de exclusivism, suportabil totuşi, dacă ne gândim că mai toţi vin să-şi facă temele, deci nu să se dea, ca pe-aiurea, în stambă. La mercurial e mai bine să nu priveşti, deşi demâncarea evocă foarte plauzibil meşteşugul bunicii, care nu ştia de E-uri şi gătea ce-avea crescut în grădină.

Ei, bine, tocmai aici, într-un mic paradis ce părea că a învăţat - de nesperat aproape prin părţile locului - să îmbine calitatea cu igiena, mi-a fost dat să descopăr, în ziua aceasta de graţie, o rozătoare (o vedeţi înălţată pe lăbuţele de dinapoi şi privind prin geamul termopan trepidaţia străzii). E probabil un şoarec aşa-zicând de-al casei, judecând după aerul vădit familiar: nu s-a lăsat intimidat de prezenţa subsemnatului, nici de barba lui (care, în treacăt fie zis, i-a făcut pe destui gradaţi să mă legitimeze una-două, părându-li-se suspect că umblu aşa, fără să am asupra mea dreptul, probabil inerent, de... port-barbă).

Îşi avea reşedinţa, pe cât mi-am dat seama, undeva într-o gaură camuflată de fotoliul pe care luasem loc, fiindcă a dispărut la un moment dat în bezna ce se întindea pe dedesubt, după care a ieşit iarăşi, cu acelaşi aer nonşalant, de fiinţă cu toate profeţiile împlinite, vorba lui Bacovia, care mai face şi ea paşi spre a varia decorul.

Dar să sucesc gâtul divagaţiei. Fapt e că, dragă Reţea, fiţoasă, cum zisesem, ai dat lovitura: nici în Chişinăul tuturor posibilităţilor, unde mahărul de partid zice în direct că s-a zaibit, ca dovadă că, în democraţia lui, manierele coabitează voios cu mitocănia, nici în Chişinăul acesta nu credeam să-mi beau vreodată cafeaua în societatea unei rozătoare lipsite de inhibiţii. Pasul următor ar fi să-i amenajaţi, de preferinţă lângă geam, unde am văzut că-i place mai mult, o măsuţă minusculă, cu un fotoliu pe potrivă. Pentru că oricum, indiferent ce spun statisticile şi executivul care, cu gândul la parlamentare, scoate pe gură numai propoziţii roz, despre o bunăstare care acuşi-acuşi se va prăbuşi peste capetele noastre, suntem şi noi, minus semnalmentele exterioare, nişte rozătoare. N-avem cozi, evident (i-ar deruta pe agenţii de patrulare), dar atitudinea celor mai mulţi dintre noi (uiaţi-vă cum plătim ca proştii miliardul în locul lui Şor) e cea de coadă instalată mortal între picioare. Şoarecul nostru, ce-i drept, ţin să subliniez faptul (care e poate, te pomeneşti, o marcă a evoluţiei şi al unui început de verticalitate), o ţinea pe a sa bârzoi, conştient că în circumscripţia lui uninominală, de unde v-am trimis acest mesaj, el este singurul candidat, cu şanse imbatabile.