Nu credeam să ajung vreodată a scrie acest editorial. Am avut întotdeauna respect pentru politicieni și activitatea politică, pentru că am trăit și trăiesc în această lume, văd și înțeleg cum funcționează, ajut și consiliez – de decade – politicieni. Însă nu mă pricep să fac politică eu însumi și de aceea îi respect întotdeauna pe cei ce pot să o facă. Văd, în schimb, și cunosc experiențe multiple, din state multiple, mai mult sau mai puțin democratice; iar, în cazul Republicii Moldova, cu atât mai mult: îi cunosc pe protagoniști de mai bine de 27 de ani, ceea ce face să existe – oricât de neverosimil poate să pară – și o anumită duioșie pentru actorii de pe această scenă, oricare ar fi ei.

În al doilea rând, nu credeam să scriu vreodată despre Partidul Liberal, pentru că era un partid pro-românesc prin excelență, în ciuda ambițiilor nu întotdeauna justificate și, vai, niciodată constructive ale liderului său. În plus, astăzi nivelul de susținere e atât de redus, încât nu justifică un editorial decât un fapt excepțional sau, ca în cazul de faţă, un recviem în prag de înmormântare...

Cât despre protagonistul numărul unu, Mihai Ghimpu e un personaj, indiferent cine îl analizează. A fost președinte interimar și și-a întemeiat gesturile și pe interesele românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Și-a avut rolul său în istoria ultimului sfert de secol. Îl cunosc pe mai puțin mediatizatul, dar mult mai cunoscutul și mai importantul său frate, Gheorghe Ghimpu, Dumnezeu să-l odihnească în pace: un adevărat erou și un mare lider al rezistenței românești din Basarabia, conducătorul formulei politice a partidului rezistenței naționale.

Dar evoluția ultimelor luni și, mai ales, a ultimelor zile m-au obligat să mă aplec și asupra acestui partid liberal aflat la guvernare, partid ce a lansat la prezidențiale propriul candidat: chiar pe președintele său, care a adunat 1,8% din voturi la primul tur și care, în contra uzanţelor, nu a suflat, după, niciun cuvânt spre a explica şi, eventual, deconta această situaţie. De altfel, PL se află în blocaj de ani buni: prin evitarea marcării unei succesiuni la conducerea partidului măcar spre primarul de Chișinău, Dorin Chirtoacă, în ciclul anterior, când mai avea credibilitate și susținere.

Acum discuția vine din retragerea sprijinului politic lui Anatol Şalaru, ministrul Apărării, ca o încununare a disputelor de ultimă oră. Unicul ministru al PL cu vizibilitate și relevanță, cu un minister extrem de important pentru integrarea euro-atlantică (pe un program de integrare în NATO al PL) și cu realizări certe în materie. Nu singur, nu unic, însă, repet, relevant pe toată durata mandatului său. În timp ce, în alte cazuri, CNA și PA umblă prin curtea altor miniștri ai PL, sau prin apropierea lor, şi nici primarul Chirtoacă nu pare să se simtă prea bine. Când semnalele în materie au fost consistente, a sacrifica singurul vector de imagine din nişte rațiuni egoiste și individualiste e deja un rateu politic major. Fără a mai reaminti că vorbim de acțiuni într-un partid care, demultişor, nu a mai trecut pragul în sondajele de opinie...

Dar poate chestiunea cea mai complicată e faptul că Mihai Ghimpu moare urât, din punct de vedere politic. Se sinucide. E ultimul mohican care se mai agață de o funcție efemeră, topind și ultimele procente ale partidului său din ambiție.

Cea mai simplă formulă de suicid pentru un lider politic este aceea de a nu-şi asuma înfrângerile în campaniile electorale sau proiectele politice de care îşi leagă soarta. Iar, la nivel european, nu există excepții. Cei ce forțează lucrurile într-o democrație își pierd stima apropiaților și a membrilor de partid; nu mai spunem despre adversari și parteneri, deopotrivă. Asta deoarece dovedesc că nu știu să piardă.

În România, Crin Antonescu și-a dat demisia alături de vicepreședintele PNL de atunci, Johannis, pentru că nu a atins procentul prognozat ca obiectiv în alegerile europarlamentare. Alina Gorghiu a plecat imediat după un rezultat slab în alegeri, împreună cu toată conducerea PNL și cu șefii de filiale care au eșuat. În Italia, Renzi a plecat, pentru că reforma sa constituțională a fost respinsă de alegători în referendum. Peste tot, în democrație, o înfrângere se soldează cu retragerea liderului de partid care a ratat, tocmai pentru a da șansă succesorului său să meargă mai departe. Chiar și la Chișinău, Marian Lupu, președintele PDM, s-a retras, deschizând calea spre o reînnoire a partidului, deși nu a ajuns la vot în turul întâi.

La București, conducerea PNL a fost preluată de președintele celei mai bune filiale, ca și postul de secretar general al Partidului: interimate, până la organizarea Convenției naționale și a Congresului de alegeri. Raluca Turcan, la Alba, și Marian Petrache, la Ilfov, au performat și au preluat responsabilitățile celor înfrânți. În Italia, Gentiloni a preluat ștafeta de la Renzi și partidul și guvernul merg mai departe. În Franța, Hollande a renunțat să candideze, Sarkozy s-a retras din viața politică după înfrângere, ca și Alain Jupe. Regula se menține de jur împrejurul lumii, pentru că alegătorii nu-i iubesc nici pe înfrânții, nici pe cei ce se cramponează de putere în orice formă, iar un lider înfrânt într-o bătălie își dobândește lesne eticheta de perdant pe care nu o mai scoate niciodată din sânge.

După scorul de 1,8%, Mihai Ghimpu trebuia să-și dea demisia. Bine, el trebuia să se retragă de la conducerea partidului de la ultimele alegeri locale și să-l lase preşedinte pe Dorin Chirtoacă, pentru că acesta avea un rating de încredere mult mai mare decât al lui. Aceeași greșeală a făcut-o și Vlad Filat la PLDM, lăsându-l pe Iurie Leancă neutilizat ca locomotivă a partidului deși avea cel mai mare rating atunci. Azi rolul de locomotivă al PL nu putea fi asumat decât de Anatol Șalaru, atât cât o putea face și el în condițiile date. Să-ți ucizi cel mai bun cal pentru a încerca să te menții în cursă e un infantilism politic și o dovadă de lipsă de simț al realității. Încă o dată: Mihai Ghimpu moare urât prin suicid politic.

Problema este dacă actuala coaliție va continua să accepte, să zic: un mort ambulant și fără nicio șansă de detentă ca partener, în locul unui ministru bun și performant. Și cu problemele de corupție pe la ministerele tutelate. Și dacă da, din motive conjuncturale, pentru cât timp? Pentru că gestul lui Mihai Ghimpu îngroapă și coaliția și întărește o eventuală dreaptă europeană de opoziție a Maiei Sandu.