Am stat mult să gândesc la un titlu de editorial. Mai întâi, pentru că suna prea neaoş românesc, apoi tocmai pentru că personajul despre care vorbesc astăzi e un neica-nimeni ce nu merită nicio căutătură, darămite un ditamai editorial sau vreo replică de la cel mai neînsemnat politician sau reprezentant al vreunei instituţii serioase, în toată puterea cuvântului, de o parte sau de alta a Prutului.

Asta pentru că vorbim despre un cetăţean oarecare al Republicii Moldova, cu pretenţii de şef de stat peste 150.000 de oameni, cât or mai fi rămas în raioanele din Estul Republicii Moldova ocupate şi, poate, peste 1500 de pacificatori ruşi, care-l pilotează. Şi panglicar, deoarece e un termen foarte românesc pentru farsor, dar unul fără ştaif – imitator de duzină al clasicului păcălici de bâlci, rătăcit printre alţi saltimbanci, mult mai şcoliţi ca el.

În fine, uituc; pentru că s-a apucat de snoave şi amintiri, în prag de pretinse alegeri, „prezidenţiale”, invocând un scrutin cu pretenţii de referendum, niciodată sancţionat sau recunoscut, de acum… 10 ani.

În fapt, e ciudată fantasma şi realitatea în care poate trăi un asemenea personaj, el şi cei obligaţi să-i înghită percepţia. Percepţia de pseudo-stat, de pseudo-şef care, cu nevasta şi liota de prietene de tot felul, crede că a pus mâna pe o imitaţie de administraţie separatistă. E, ca şi cum, într-un imobil cu câteva zeci de camere, cineva ar decreta că e stat, ar pune steag şi frontieră şi s-ar autodenumi Preşedinte. Ba ar mai face şi simulacru de „alegeri”. Iar când vrea să dea de pământ cu toată logica strâmbă, pe care îşi întemeiază existenţa, de unde clama autodeterminarea şi nevoia de independenţă, brusc o coteşte şi renunţă peste noapte la această „independenţă”, niciodată recunoscută de cineva şi netrăită de nici măcar o generaţie de locuitori din spaţiul pe care şi-l arogă, pentru a o schimba pe unirea-integrarea cu Rusia...

În fapt, avem de a face cu o păcăleală sub formă de provocare calificată, poate mai ies ceva schimburi de declaraţii peste Nistru. Şi dacă e şi peste Prut, şi mai bine că asemenea gogomănie e băgată în seamă. Căci emiterea decretului cu pretenţie de a aplica un „referendum” – uitat în 10 ani şi de cei târâţi spre urne de foame şi împinşi cu baionete din vârful armelor automate – nu este nimic altceva decât o banală provocare. Aşa cum au fost şi „exerciţiile militare” de apărare antiteroristă prin forţarea Nistrului în ofensivă spre Chişinău. Dar aici măcar era ceva miez, care să arate că e o singură armată, cea rusă, coordonatoare de forţe cu pretenţii de trupe regulate, nu paramilitare, ale unei entităţi politice nerecunoscute.

Deci, contextul electoral, gluma cu amintirea despre un pretins referendum de acum 10 ani şi emiterea decretului de integrare în Rusia ar fi un nonsens şi o glumă proastă, dacă nu ar fi şi periculoase. Pentru raioanele în cauză, dar şi pentru regiune. Deoarece a te juca cu focul în spatele unei Ucraine aflate în război în Donbas şi provocată constant în Crimeea hipermilitarizată e o întreprindere suicidară, ce riscă să coste enorm. Căci contextul în care se află Ucraina poate oricând genera o soluţie prin excelenţă strategico-militară, de sterilizare a regiunii ce ameninţă spatele Ucrainei şi care priveşte frontal conflictul cu Rusia din Donbas.

În locul lui Shevchuk, eu aş merge în vârful picioarelor, nu să zăngănesc armele la paradă şi prin exerciţii militare ofensive. Sau pretinzând unificarea cu Rusia, ca Kievul să-şi găsească un adversar militar şi pe stânga Nistrului.

Cât despre Chişinău şi Bucureşti, aş trata cu maximă ignorare aceste pretenţii de uituc. Analiştii, ziariştii, da, ei pot reacţiona. La limită, capitalele pot avea o minimă reaţie oficială de formă, pentru a trimite gestul în derizoriu şi, eventual, a reafirma susţinerea suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova; dar cu atenţie sporită pe mişcări bruşte militare şi provocatoare în regiune.

În ceea ce priveşte discuţiile şi dezbaterile despre cedările unilaterale ale Chişinăului şi progresele cu orice preţ ale formatului 5+2, de sub preşedinţia germană a OSCE, cred că gesturile lui Shevchuk închid orice perspectivă de menţinere pe agendă a regiunii. Dacă nu cumva aici anume va fi viitoarea provocare a Rusiei.