Igor Dodon îşi prezintă astăzi raportul de activitate asupra primelor 100 de zile în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. 22 de pagini conţinând comunicate de presă, inserate pe site-ul Preşedinţiei, sunt menite să inducă ideea că Dodon ar fi cel mai activ şef de stat, pe care l-au avut vreodată moldovenii. Dar activismul fostului şef al PSRM se reduce deocamdată doar la o seamă de iniţiative sortite eşecului, plus un număr de acţiuni zgomotoase, ce dau pe alături de competenţele constituţionale ale şefului statului. În acest palmares se adaugă, bineînţeles, şi cărările bătute spre Federaţia Rusă.

Aşadar, dacă ar fi să revizuim vizitele oficiale ale preşedintelui Dodon, ni-l amintim, fără ezitare, alături de Vladimir Putin. De două ori a fost la el, presa scriind că ultima dată Dodon a făcut patru ore de anticameră la „ţar”. A fost o dată şi la Bruxelles, dar fără ia cu sine loalitatea şi diplomaţia, uitate, probabil, în valiza cu care a mers la Moscova. În discuţiile cu înalţii oficiali europeni, Dodon a sfidat parcursul european asumat de Republica Moldova şi a proferat în stânga şi în dreapta ameninţări cu anularea Acordului de Asociere. O premieră a ultimilor opt ani a fost vizita la Tiraspol, unde preşedintele (unei ţări, orice s-ar zice, suverane) şi-a felicitat „omologul” (mai mare peste o mână de separatişti) cu obținerea victoriei în alegeri.

Alte două vizite peste hotare au fost, de fapt, nişte vacanţe, ceea ce, având în vedere proximitatea faţă de momentul înscăunării în funcţia de şef de stat, te duce fără să vrei la gândul că noile obligaţii îl cam copleşesc pe Dodon care, firesc, simte nevoia să-şi mai întindă oscioarele şi e dreptul şi treaba domniei sale – ar zice purtătorul său de cuvânt – dacă merge, în acest scop, la Soci, să schieze, ori, ca a doua oară, să cutreiere hoteluri de lux prin Italia. După sac şi petică, adică, scuzaţi, după efort şi zăbavă...

În România, previzibil, nu a mers şi slabe sunt şansele că va ajunge vreodată: nu-l invită şi, sincer vorbind, nici nu-l aşteaptă nimeni.

De ceva timp încoace, Igor Dodon a început s-o facă pe negociatorul. În spiritul bazarelor turceşti, şeful statului negociază cu guvernarea orice semnătură pusă pe vreun document, care nu blochează circuitul firesc al unei decizii politice. A negociat şefia MoldovaGaz, numirea a 10 ambasadori. A negociat şi promovarea a câtorva judecători despre care zicea că-s „tineri  şi fără trecut dubios”. Cel mai probabil, va negocia şi votul uninominal care, între timp, va deveni unul mixt. Observăm, însă, că negocierile dau roade numai dacă-i vorba de oameni şi iniţiative promovate preponderent de PD: Ghimpu, săracu’, aşa şi a rămas fără ministru la Apărare.

Retrospectiva promisiunilor electorale, ne arată cât de găunoasă, în fapt, e vorba lui Dodon. A promis că-i anulează cetăţeania lui Băsescu şi a şi făcut-o, cu toate că ştia foarte bine: instanţa de judecată o va restabili, cum s-a şi întâmplat. A promis că-l demite pe Şalaru de la Apărare, dar... I-a luat-o Ghimpu înainte! A promis anularea interdicţiilor de călătorie în Rusia şi, într-adevăr, a obţinut-o, chiar dacă, până una, alta, doar în imaginaţia lui şi a consilierilor săi, pentru că instituţiile din Rusia nu anunţă încă nimic în acest sens. 

Tot în cele 100 zile, de când e preşedinte, Igor Dodon şi-a sărbătorit şi ziua de naştere, primind tocmai două felicitări: una, de la Alexandr Lukaşenko şi cealaltă – deşi la câteva zile bine după momentul aniversar – de la Putin şi pe o hârtie unde nici grafologii nu au putut încă distinge vreun semn de adresare oficială. 

La capitolul iniţiative legisative, Dodon şi-a etalat din nou populismul. Primul document pe care l-a trimis pe mâna deputaţilor a fost cel cu anularea datoriei de un miliard, pusă pe umerii cetăţenilor. Hârtia a picat în plen, iar Dodon altceva nici nu aştepta. A vrut doar să stârnească praful de pe acest document şi să-l arunce în ochii cetăţenilor. 

Alte acţiuni ale sale se înscriu, după toate probabilităţile, în categoria Halucinaţii prezidenţiale, recentă la Preşedinţie: recunoaşterea datoriei transnistrene la gazele naturale, solicitarea de a introduce „Istoria Moldovei” în şcoli şi limba rusă ca obiect obligatoriu de studiu, înlocuirii „limbii române” pe site-ul Preşedinţiei cu „md”, tentativa de demitere a procurorului general, felicitările cu ocazia zilei de 23 februarie (îl vedeţi pe Trump pretându-se la aşa ceva?) şi crearea a tot felul de consilii şi comisii consultative, menite să-i dea senzaţia că are ce coordona. Fiindcă sentimentul că te afli în treabă, la o înălţime ierarhică şi socială ca asta, e un lucru inestimabil, ştie orice preşedinte...