Reportaj din Zona ATO // Batalionul 13 din Donbas s-a înfruptat din sarmale și a băut „Jin”!

Ca să ajungi pe poziții, nu este suficientă acreditarea la SBU și cardul de presă emis de Oficiul din Kramatorsk: jurnalistul trebuie să se supună unei proceduri care se numește „telegrama”. Centrul de presă al zonei ATO Kramatarsk primește cereri de la jurnaliști pentru deplasări la linia de demarcație, în fiecare marți. În scrisoare trebuie să fie menționat traseul. În mod obișnuit, jurnalistul înscrie toate localitățile de pe linie, pe care le cunoaște , fiindcă niciodată nu știi ce se poate întâmpla la război. Noi am notat două trasee: unul în direcția Donețk – Avdeevka, Mariinka, Krasnogorovka și altul, în direcția Lugansk – Sceastie, Popasnoe, Novoaidar.

100 de kilometri până la linia de demarcație

Până la linia de demarcație sunt 100 de kilometri, cu toate că și Kramatorskul a fost, și el, centrul operațiunilor militare în iunie-iulie 2014. Pentru a ajunge la linia de demarcație, unde între  batalioanele ucrainene și cele ale grupurilor separatiste sunt 1000, 800, uneori și 400 de metri, este nevoie ca comandamentul central să trimită o telegramă comandamentului de pe front, cu numele și acreditările jurnaliștilor.

Mergem în direcția Donețk, trecând de mai multe posturi ale Forțelor Armate ucrainene, unde ni se verifică pașapoartele și acreditările. La un moment dat, șoseaua devine pustie, fără zare de vehicul. E un peisaj post-apocaliptic: rareori vedem o mașină a armatei ucrainene. Ajungem la Batalionul nr. 13 din Avdeevka în jurul orei 11, însoțiți de ofițerul de presă, Denis, care e un tânăr de vreo 23 de ani, bărbos ca un mujahedin, îmbrăcat în geacă antiglonț, cu trei buzunare în față, în care se află câte un încărcător pentru Kalașnikov-ul pe care îl ține pe umăr. Toți ofițerii de presă din Zona ATO sunt echipați ca de război, iar fiecare poziție de pe linia de demarcație are propriul ofițer de presă.

Lunetista Baghira

Denis ne privește plictisit și absent și ne întreabă unde sunt căștile noastre și gecile antiglonț. „Nu avem”. „Nu e bine”, spune și ne prezintă comandantului de pluton al Batalionului nr. 13: „jurnaliști din Chișinău”. Comandantul plutonului este un militar înalt, foarte simplu la vorbă și chiar zâmbăreț, Vlad Nemeț, cu numele de apel „Hunter”. El ne privește binevoitor și spune: „Băieți, ați venit la noi în cămăși deschise la culoare, pradă bună pentru lunetista Baghira, cățeaua! Data viitoare vă luați îmbrăcăminte închisă la culoare”.

„Baghira” este numele de apel al lunetistei ce-și câștigă existența, împușcând pentru separatiști. „Cățeaua aia de Baghira e o sadistă, te împușcă drept în coaie!”, explică un alt ostaș, pe care îl cheamă Nașid. Plutonul cunoaște numele de apel ale tuturor ostașilor care se află de partea cealaltă.

Armistițiu pe înțelesul separatiștilor

Le oferim militarilor un bax de Coca-Cola și o pungă cu Snickers. Şoferul a luat și el un bax cu apă minerală. De altfel, militarii nu duc lipsă de alimente. Așa e obiceiul: nu te duci la ostași cu mâna goală. Comandantul ne sfătuiește, totuși, să lăsăm cămășile stridente. Unul dintre șoferi glumește: „Eu obișnuiesc să vin îmbărcat în ghete verzi, în pantaloni roșii și vestă portocalie. Atunci lunetistul crede că eu sunt un simplu măturător și îl ochește pe altul”. Tot șoferul, stalkerul Serghei, ne arată un tranșeu: „Dacă auziți bubuituri, țiuieli, uitați de datoria de jurnlist și vă aruncați drept în groapa aia, așa aveți șanse să rămâneți vii”.

Armistițiul funcționează începând cu 1 septembrie, iar asta înseamnă că separatiștii deschid focul doar noaptea. Separatiștii trag ca să provoace armata ucraineană şi să o învinuiască de nerespectarea Protocolului de la Minsk. Armata ucraineană are însă ordin să nu deschidă focul, numai dacă vor fi nevoiți să-și apere pozițiile. „Încep să tragă după ce se lasă noaptea, deschid focul periodic și se liniștesc spre dimineața”, ne spune Nașid.

Batalionul se află pe o porțiune de drum la trei kilometri distanță de Donețk, este înconjurat de o parte și alta de fâșii înguste de păduri. Pe drum, în direcția Donețkului, stau plăci de beton, sârmă ghimpată și alte instalații de protecție. Peste tot, în jur, se găsesc gropi și așchii de la rachete. Lângă o placă de beton sea află mulajul unui ostaș: o sperietoare. Poziția separatiștilor se află la 800 de metri de pluton. Străbatem desișul de la marginea dumului și ajungem lângă un tranşeu unde este instalată o mitralieră. Dincolo de câmp, lângă  miriște, se află pozițiile separatiștilor. Unul dintre militari, al cărui nume de apel e „Jora”, îmi dă un binoclu și îmi arată direcția. Deasupra unor saci albi, clădiți pentru adăpost, se vede steagul DNR. „Acolo stau frățiorii noștrii, separatiștii! Gata cu binoclul, or să creadă că ești un lunetist și or să pună la treabă Maximul” (mitraliera Maxim), spune „Jora” și îmi ia binoclul. Abia reușind să zăresc și eu ceva.

Țarul bulgar Colea Pleșca

Unul dintre ostași are mustăți tradiționale ucrainești. „Trebuie să teminăm cu toată treaba asta. Separatiștii n-au dreptate, iar noi avem, pentru că suntem pe pământul nostru! Și voi să-i striviţi, acolo, pe transnistreni”, zice bărbatul.

Comandantul plutonului își aduce aminte de un moldovean din regiunea Vinița, Colea Pleșca, cu care a luptat în batalionul nr. 13. Ostașul a plecat acasă după ce și-a făcut serviciul militar în termen. „Mi-a plăcut să slujesc cu el! Dar mai tare mi-a plăcut când, de Anul Nou ne-a trimis bucate moldovenești. Acuși vă spun cum se numesc, să nu cumva să-mi șoptiți! Deci: placintă, și asta, cum se numește?... Un fel de cașcaval de oaie: brânza! Și niște pernuțe de orez și frunze de viță de vie – găluște! Ne-a mai trimis și o minunată băutură care se numește «Jin»”, spune comandantul care își îndreaptă zâmbind Kalașnikovul pe umăr. „Noi îi spuneam lui Colea  «Țarul bulgar», căci vorbea și bulgărește. Era un băiat zdravăn și pozitiv ca un țar”, ne spune comandantul plutonului, care își aduce aminite și de niște moldoveni din regiunea Cernăuți. Comandantul Nemeț ne invită să vizităm plutonul de Anul Nou. „Ei deschid focul pe pozițiile noastre fix la ora 11, când la Moscova e revelion, după ce vorbește Putin. Ne-au „felicitat” și acum, recent, pe 25 august, de Ziua Independenței Ucrainei: au tras din mitraliere la 12:00 noaptea! A fost o priveliște frumoasă!”, spune comandantul pe un tot atât de firesc, încât abia de prinzi ironia.

„Separul” Vladimir

Apoi arată spre un băiat tânăr, care este adus cu o mașină militară. Este Vladimir, separatistul, care poartă aceleași haine militare ca și ostașii ucraineni. L-au prins acum trei luni, umbla beat pe linia de demarcație. Soldații din recunoaștere l-au legat și l-au adus în batalion. Nimeni nu știa ce să facă cu el. Cert este că băiatul a fost de partea separatiștilor, a recunoscut că a luptat cu DNR. La început tooată lumea l-a luat în serios: ostatic separatist! Apoi și-au dat seama că e un biet om, care are probleme cu alcoolul. I-au dat îmbrăcăminte, mâncare şi l-au poreclit „Separ”. Apoi au început să-l pună la munci în batalion. „Noi demult îl lăsăm să plece, el însă nu vrea: aici are haine și mâncare. Noi nici nu îl păzim, dar nici el nu încearcă să plece”, îmi spune ostașul cu mustăți ucrainene. De fapt, Separ, a avut un mare noroc. În mod normal, cei care se plimbă ziua în amiaza mare pe linia de demarcație sunt uciși, ori de o parte, ori de alta. „Bețivul ăsta s-a născut în cămașă”.

Cât câștigă un militar în bază de contract 

Oamenii devin mai simpli la război, există o ierarhie pe care trebuie să o respecți, în rest, ostașii sunt toți egali. La război, spun ostașii, omul își arată esența, din ce și cum este plămădit. Nimeni nu reușește acolo să-și camufleze caracterul, să pretindă că este alticineva decât în realitate. Așa funcționează mașinăria războiului. 

Armata ucraineană a început să se modernizeze cu adevărat abia după anul 2014, până atunci, ostașii erau mai curând desconsiderați atât social, cât și politic.  În plutonul în care ne aflăm se găsește muniție și tehnică modernă, funcțională. Acum, un ostaș angajat în bază de contract, care se află pe linia de front, câștigă aproximativ 11.000 de hrivne pe lună, ceea ce nu e mult (circa 400 de euro), însă ajunge să întreţii o familie la țară. Bărbații spun, totuşi, că au venit pe front pentru a-și apăra familia, ei sunt convinși că luptă pentru o cauză dreaptă.