Oamenii din staţie urcau în timp ce noi coboram şi ne-am înglodat la ieşire. Nu reuşeam să coborâm. O trăgeam pe Lilia de mână, croindu-mi drum, cu umărul. Femei şi bărbaţi nu au mai avut răbdarea să ne mai aştepte să ne dăm noi jos, şi au năvălit pe scări, imediat ce uşile s-au deschis. Un nasture mi s-a desprins din încheietoare şi l-am prins din zbor. Nevastă-mea s-a făcut foc. O mănuşă i-a rămas în troleibuzul care se îndepărta.

Să alergăm după el ar fi fost o adevărată nebunie. Stăteam la marginea străzii şi aşteptam să treacă maşinile. Dinspre spital bătea un vânt îngheţat, care ne dobora din picioare. Preţ de câteva secunde strada se goli şi am înşfăcat-o pe Lilia  de  mână şi am alergat în partea cealaltă a străzii. Cuvintele pe care i le spuneam îmi intrau înapoi în gură.

Am intrat pe poarta larg deschisă a spitalului, de unde nu putea ieşi  un Moskvici, care patina în gol. Ningea aşa de tare că nu o mai vedeam pe Lilia, deşi o ţineam de mâna înmănuşată.  Cealaltă mână, cea dezgolită, a dosit-o în buzunar.

Spitalul de hematologie unde se afla internată de două săptămâni Tamara Ivanovna se afla în vale, ştiam asta, dar nu-l vedeam din cauza viscolului şi mergeam mai mult orbeşte. Poate mai cobora panta şi altă lume, însă viscolul ne dădea senzaţia că am fi singuri. Zăpada îmi alerga de sub tălpi. Am alunecat şi m-am prăbuşit pe spate. Un bărbat îmbrăcat în negru a a ieşit de după perdeaua zăpezii şi m-a ajutat să mă ridic.

Lilia îmi povestea despre mama ei, bolnavă de leucemie. Ieri i-au făcut o nouă transfuzie de sânge şi azi ar fi trebuit să se simtă mai bine. Lilia îmi povestea despre  Tamara Ivanovna.

-Ce frumoasă a mai fost în tinereţe. Cu mult mai frumoasă ca mine, mi-a strigat ea a doua oară, după ce prima oară nu am auzit ce mi-a spus.

Am ajuns în faţa uşii.

-Tu ai să mă aştepţi afară, pentru că, ştii, mama, nu vrea s-o vezi în starea în care se află acum.

Da, da ştiam. Soacră-mea se jena că s-a tras la faţă în ultimul hal şi nu-i permitea decât Liliei să intre. Doar în două săptămâni boala a transformat-o dintr-o femeie în vârstă frumoasă într-o umbră scheletică.

Nevastă-mea a deschis uşa şi a intrat în spital. Viscolul s-a potolit brusc şi eu mi-am putut aprinde o ţigară.

Odată cu soarele, nu ştiu de unde, a apărut în mijlocul curţii o veveriţă, ţopăind veselă între doi copaci. Momentant, au împresurat-o  din toate părţile maidanezii, clănţănind şi lătrând-o. Strângeau cercul. Veveriţa se zbătea când într-o parte când ân alta ca să scape din încercuire, dar oriunde fugea în faţa îi ieşea câteun câine, iar copacii erau foarte departe.

Mi-am aruncat ţigara şi am alergat spre câini. Strigam la câini-huideo, javrelor- dar maidanezii nu se sinchiseau de mine.  Un câine a înşfăcat-o de coadă, un altul a muşcat-o de un picior, iar al treilea, de grumaz, până au doborât-o la pământ şi în tot timpul ăsta lătrau în păr, toată haita, acoperind chiţcăitul veveriţei şi urletele mele neomeneşti. Am aruncat în ei cu bulgră de zăpadă, i-am izbit cu bocancii în bot, mi-am azvârlit în ei căciula şi geanta, dar nu i-am putut izgoni, poate, şi de aceea că erau foarte mulţi.

Erau, probabil, vreo douăzeci  de maidanezi, care au strâns rândurile în jurul veveriţei. Douăzeci de capete, sărind s-o muşte. Veveriţa nu se mai vedea şi nu se mai auzea. Când nu s-a mai văzut deloc, au plecat , cu balele scurgându-li-se din boturi şi legănându-şi fericiţi cozile. Şi curtea a devenit pustie. Nici urmă de veveriţă. Doar câteva smocuri roşcate şi o mare baltă de sânge înroşind zăpada în locul unde doar în urmă cu câteva clipe ţopăia veveriţa aia veselă.

A început iar să viscolească. Acoperind smocurile de blană năclăite şi balta de sânge. Uşa s-a deschis şi din spital nevastă-mea a ieşit împleticindu-se, cu faţa scăldată în lacrimi.